Diavolul și ucenicul său?
Modul în care Marta Petru îl tratează și taxează pe Sebastian, drept „antidemocrat”, „antieuropean rece”, „înflăcărat adept organicist”, un intelectual care „a simpatizat deopotrivă cu fascismul mussolinian și cu revoluționarii spanioli de stînga” (însă cu toate astea Sebastian a fost și un „antihitlerist ingenios”), altfel spus, „de extremă dreapta”, uneori „moderat”, atașat până la masochism de camarazii săi verzi (mai ales de cel care din 1933 va deveni eminența cenușie a Mișcării Legionare, Nae Ionescu) e simptomatic pentru necesitatea unei părți a intelectualității românești postcomuniste de a nivela interbelicul, de a trece cu tăvălugul vinii colective.
De altfel Marta Petreu se trădează în finalul cărții: „Faptul că Sebastian (un evreu) s-a lăsat influențat de ideile lui Nae Ionescu ne face să înțelegem mai ușor de ce Eliade, Cioran și ceilalți s-au lăsat și ei seduși…” Ceea ce încearcă Marta Petru să demonstreze plecând de la publicistica politică a lui Sebastian din 19291933 e, așadar, demersul și viziunea extremiste ale scriitorului. Nu izbutește decât o injustă, insidioasă și tendențioasă încercare de a îngloda întreaga elită intelectuală, indiferent de etnie, în noroiul extremismului: „fantasma revoluției colectiviste antidemocratice nu a fost, în România, o boală etnic-românească, ci, la linia de pornire, o maladie generalizată a epocii.”
Autoarea probează pretinsa afinitate a lui Sebastian pentru revoluția de dreapta prin metode profund necinstite: suprainterpretări, tăieri, potriviri, scoateri din context; produs final: o „extremă dreaptă fără extrema dreaptă”. Până și unul din autorii care au pornit pe calea demitologizării istoriei în România postdecembristă, Lucian Boia, preia într-o măsură consternant de necritică teza Martei Petreu: „Inițial, idealul lui pare să fi fost un regim de tipul fascismului italian, cum s-ar zice un totalitarism îngăduitor cu libertatea intelectuală (Sebastian e impresionat, de pildă, de performanța editării imensei Enciclopedii italiene, într-adevăr prea puțin ideologizată), și, firește, nu antisemit (antisemitismul lui Mussolini e de dată târzie, sub înrâurirea nazismului german)”, plasându-l, e drept, undeva la mijloc, „între o stângă cu care nu are prea multe afinități şi o dreaptă care pare a-i reproșa necontenit condiția de evreu”.
