Descoperirea lor, cunoscută în mod obișnuit drept Gaura de Ozon, a devenit un exemplu palpabil al capacității omenirii de a deteriora atmosfera Pământului, precum și una dintre cele mai cunoscute povești de succes din istoria activismului climatic, scrie history.com.
Stratul de ozon este o regiune a stratosferei Pământului care conține niveluri ridicate de trioxigen, care blochează efectiv o mare parte din radiațiile ultraviolete ale Soarelui să ajungă la suprafața planetei. Începând cu anii 1970, oamenii de știință au impus diminuarea folosirii clorofluorocarburilor, substanțe chimice găsite în articole de zi cu zi, cum ar fi aparatele de aer condiționat și spray-urile de aerosoli, datorită efectelor lor negative asupra acestui strat.
Agenția pentru Protecția Mediului a interzis producerea de CFC-uri în 1978. A fost însă nevoie de documentul publicat în Nature de Joe Farman, Brian Gardiner și Jonathan Shanklin, pentru a dezvălui în mod științific epuizarea anuală a ozonului într-un loc deasupra Arcticii.
Protocolul de la Montreal
Comunitatea internațională a acționat rapid în mod necaracteristic, poate pentru că apariția aparent bruscă a unei „găuri” în atmosferă a fost o poveste atât de convingătoare și ușor de înțeles.
În termen de doi ani, ca răspuns direct la articolul din Nature și la coroborarea studiilor, 46 de națiuni au semnat Protocolul de la Montreal, angajându-se să elimine treptat substanțele cunoscute ca ducând la epuizarea ozonului.
Toți cei 197 de membri ai Organizației Națiunilor Unite vor ratifica în cele din urmă tratatul și, prin urmare, oamenii de știință preziceau că stratul de ozon se va întoarce la nivelurile sale anterioare anului 1980 înainte de sfârșitul secolului XXI.
Rapiditatea relativă și adoptarea în unanimitate a tratatului în întreaga lume l-au determinat pe fostul secretar general al ONU Kofi Annan să numească Protocolul de la Montreal „poate cel mai de succes acord internațional până în prezent”.
