Deportările din Bărăgan, Siberia României comuniste
Deportații au primit puține explicații pentru îndepărtarea din casele și comunitățile lor. Erau adesea adunați în miezul nopții și transportați în Bărăgan în vagoane de vite sau în alte condiții inumane. Odată ajunși în Bărăgan, erau forțați să locuiască în barăci sau corturi construite în grabă, fără acces la hrană, apă sau îngrijire medicală. Deportații erau supuși muncii forțate, deseori lucrând la câmp sau la proiecte de construcții în zonă. Ei au fost, de asemenea, forțați să participe la programe de reeducare ideologică, menite să-i îndoctrineze în ideologia comunistă și să le încalce voința de a rezista regimului. Mulți dintre deportați au fost supuși condițiilor dure și abuzurilor, cu rapoarte despre bătăi, torturi și chiar decese.
Deportările au continuat de-a lungul anilor 1950 și 1960, cu diferite grupuri vizate în momente diferite. Pe lângă chiaburi, regimul a vizat și membrii minorităților etnice, dizidenții politici și alte grupuri considerate a fi o amenințare. Când Ceaușescu a venit la putere în 1965, aproximativ 40.000 de oameni fuseseră deportați la Bărăgan. Sub Ceaușescu, deportările au continuat, dar s-au adresat din ce în ce mai mult locuitorilor din orașe care erau văzuți ca lipsiți de valorile comuniste și de etica muncii. Regimul a lansat o campanie masivă de industrializare și modernizare, iar deportații erau adesea trimiși să lucreze în fabrici din regiune. Ei au fost, de asemenea, forțați să participe la lucrări agricole, regimul urmărind să transforme câmpia sterilă a Bărăganului într-o zonă agricolă productivă.
Deportările din Bărăgan au continuat până la căderea regimului Ceaușescu în 1989. Până atunci, aproximativ 100.000 de oameni fuseseră trimiși în regiune, cu mulți ani sau chiar decenii în muncă forțată și detenție. Deportările au reprezentat un capitol întunecat din istoria României, o perioadă în care regimul a folosit teroarea și constrângerea pentru a-și controla cetățenii și a suprima orice disidență sau opoziție.
