Evenimentul Istoric > Articole online > România comunistă > Copil deportat în Bărăgan de Rusaliile Negre, 18/19 iunie 1951: Noi am fost ca niște sălbăticiuni
Articole online

Copil deportat în Bărăgan de Rusaliile Negre, 18/19 iunie 1951: Noi am fost ca niște sălbăticiuni

Peste 10.000 de militari înarmaţi (securişti, miliţieni, elevi de şcoală militară, grăniceri şi pompieri), coordonaţi şi supravegheaţi de 2500 de activişti de partid, în urma unui plan pregătit timp de trei luni, au scos din casele lor, pe parcursul nopţii de 18/19 iunie 1951, fără nici un anunţ prealabil, peste 44.000 de oameni, din Banat și Mehedinți, începând cu femeile şi bărbaţii apţi de muncă şi continuând cu familiile lor, compuse din bătrâni de până la 85 de ani şi din copii de toate vârstele (unul din ei, născut abia cu două zile înainte).

După un drum tărăgănat, de două săptămâni, zăvorâţi în vagoane de animale, deportaţii au fost depuşi în câteva gări din Bărăgan, de unde camioanele i-au purtat în 18 puncte diferite ale deşertului de stepă.

Lăsaţi sub cerul liber, sub soarele năucitor de vară, au trebuit să-şi pregătească pentru început bordeie sub pământ, ca în comuna primitivă.

În 1956, deportaţii s-au întors la casele lor, dar mulţi le-au găsit ocupate de profitorii regimului şi pentru a doua oară au fost obligaţi să ia viaţa de la capăt.

1600 dintre ei (dintre care 175 copii) muriseră în detenţie şi curând osemintele lor au fost arate cu tractorul, odată cu satele făcute una cu pământul.

Unele sate au fost totuşi transformate în centre de „domiciliu obligatoriu” pentru miile de deţinuţi politici eliberaţi din închisori la expirarea pedepsei, dar consideraţi recalcitranţi şi „nereeducabili”.

Iată mărturiile unor copii deportați:

Raluca Moise, născută Burileanu: Noi nu am avut copilărie, nu am avut nicio jucărie, nici măcar o păpușă din cârpe.

Mă jucam cu sora mea și cu ceilalți copii care se aflau în aceeași situație…

Îmi amintesc iarna anului 1953, o iarnă foarte grea. A nins mult, iar căsuța noastră a fost acoperită în întregime cu zăpadă, astfel încât câinele nostru, Azorică, urca până la coș, că acolo era mai cald.

Tata a trebuit să sape un tunel ca să dea mâncare animalelor,  iar eu m-am trezit într-o noapte țipând că nu vreau să mănânc pământ, întrucât o bucată de tencuială din tavan, din cauza infiltrării umezelii, a căzut peste pătuțul în care dormeam eu…

Două rogojini

În primele zile după deportare, ei nu ne-au dat decât două rogojini. Și noi, eu și cu sora mea, stăteam în șifonier când ploua ca să ne adăpostim. Și vaca ne dădea laptele, în rest nu aveam nimic de mâncare.

Și mama, bunica, se duceau în oraș, erau patru kilometri și jumătate până acolo și au mai vândut din lucruri ca să ne poată întreține…

Odată, îmi amintesc niște evenimente cu mama, ducându-se la târg cu un curcan ca să-l vândă, să facă rost de bani,  și era iarnă, era viscol, a ținut curcanul în paltonul ei, ca să nu moară, să îl poată vinde. Da, sunt lucruri triste pe care le-am trăit acolo… Noi am fost ca niște sălbăticiuni.

Nu îndrăzneam să ridic ochii din pământ.

De atunci am rămas și cu neputința de a privi oamenii în față. S-au creat niște complexe care ne-au marcat întreaga viață.

Trăiam sentimente de frustrare, de tristețe. Ceea ce a creat dintre noi… aceste trauma… au făcut din noi, mă refer la mine și sora mea, niște persoane emotive, lipsite de curaj, complexate…

(Fragment din interviul cu Raluca Moise n. Burileanu, realizat de Raluca Băceanu. Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet)

Valeriu Bosoancă: Perioada aia n-a fost copilărie absolut deloc. Cam toți colegii, toți cei de la școală cam dintr-a V-a încolo își ajutau părinții. Și ceilalți ajutau, se mai duceau cu animalele la păscut, se găsea la orice vârstă așa ceva de făcut.

Eu am muncit la fermă.

Casa am terminat-o, ne-au ajutat atunci cu tâmplăria pentru casă, deci uși, ferestre și materialele pentru construcția acoperișului, deci partea lemnoasă, dar pentru asta făceam cărăușie și mă duceam, încărcam din gara de la Călărași, deci erau cinci kilometri, nu era distanța prea mare, și ajungeam la un așa-zis depozit, pentru că prima construcție care s-a făcut atunci în comuna noastră care s-a numit Vasilescu Vasia, dar asta pentru foarte puțin timp.

Și-a transformat imediat denumirea după fermă. I-a schimbat denumirea în comuna Borcea și foarte repede, n-aș putea să precizez timpul, s-a transformat în comuna Pelicani și asta a rămas.

(Fragment din interviul cu Valeriu Bosoancă (născut la 22 august 1940 în comuna Crăguiești, județul actual Mehedinți. Tatăl Sabin era muncitor, mama casnică) Interviu realizat de Ileana Mateescu. Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet).

Registration

Aici iti poti reseta parola