De unde au preluat romanii practica crucificării?
De la perși, crucificarea a fost preluată de cartaginezii din nordul Africii, de acolo trecând Mediterana până în Imperiul Roman, însă practica a fost preluată și de alte popoare. Pentru filosoful și oratorul Cicero, care a sfârșit asasinat, crucificarea era o pedeapsă cumplită, mai rea decât arderea și decât decapitarea, o pedeapsă supremă, adică un ,,summum supplicum”.
La romani, crucificarea era aplicată, în genere, non-cetățenilor, celor care reprezentau un pericol pentru statul roman. Au existat și momente în care s-a apelat la crucificare pentru a oferi un exemplu: așa s-a întâmplat în 66 p. Chr, când, la Ierusalim, guvernatorul roman a ordonat crucificarea unor cetățeni romani și evrei care se organizaseră pentru o revoltă.
Crucificarea se făcea în mod public, tocmai pentru că acest supliciu, acest spectacol macabru al morții încete și dureroase trebuie să descurajeze, mai ales pentru a împiedica sclavii să riposteze.
Nu este o întâmplare că, în secolul I a. Chr., cei mai mulți oameni care au sfârșit crucificați aparțineau acestei categorii, care susținea economia romană. După ce erau biciuiți, sclavii erau obligați să își care crucile pe care urmau să fie țintuiți până la moarte. Umiliți și goi, erau fixați în formă de cruce creștină sau de X cu ajutorul cuielor sau frânghiilor, o bucată de lemn fiind așezată în josul crucii pentru a menține condamnatul în poziție, nu pentru a-i ușura moartea, presiunea asupra încheieturilor fiind uriașă.
Moartea prin crucificarea putea dura câteva zile, ,,cei norocoși” murind după câteva ore din cauza sufocării plămânilor. Uneori, soldații romani miloși rupeau picioarele condamnatului pentru a-i grăbi moartea. De multe ori, pentru a spori agonia, crucificatul putea fi pus cu capul în jos sau. Crucificarea a continuat să fie folosită de romani secole la rând, abia în 337 p. Chr, prin decizia lui Constantin cel Mare, fiind abolită practica, odată ce religia de stat a devenit creștinismul.
