De ce erau fascinați străinii de femeile românce din secolul al XVIII-lea
Mai multe mărturii documentează stilul de viață al tinerelor femei. În 1769, în jurnalul său de călătorie, Johann Friedel, un scriitor născut în Timișoara dar stabilit în Viena, a notat impresiile sale cu privire la hărnicia femeilor românce.
„Femeia, cum iese, ia fusul în mână şi toarce oriunde ar merge. Am văzut adeseori femei care purtau un copil pe spate, ţinând un altul la piept, ducând un al treilea de mână, având pe cap o oală cu lapte, pentru bărbatul ce era la păpuşoi şi care, cu toate acestea, torceau pe drum. Astfel, femeia adună vara destulă agoniseală pentru iarnă. În afară de aceasta, toate femeile mai posedă şi arta de a coase tot felul de desene pe cămăşile, cearşafurile, ştergarele lor. Cusăturile (lor) au un caracter cam gotic, dar unele din ele sunt, cu toate acestea, destul de reuşite. Combinaţia ideilor este remarcabilă, mai ales la astfel de lucrări”.
Stilul vestimentar modest al femeilor și atitudinea lor ospitalieră față de străini i-au făcut o impresie bună lui Friedel
Conform afirmațiilor savantului vienez Ignaz von Born, care a călătorit în Banat și Ardeal, româncele se căsătoreau de la o vârstă fragedă și erau obișnuite cu munca încă de mici.
„Nu vezi nicăieri o femeie mergând fără a lucra. Ele poartă de obicei pe cap (coşul cu) ceea ce vor vinde la piaţă. Dacă au un copil neinţărcat, il poartă tot astfel. Furca le este înfiptă în brâu şi tot drumul, ele torc mergând. Tot ce le trebuie e făcut de ele.”
„Riturile sau ceremoniile acestui popor aduc mai mult cu păgânismul decât cu religia pe care o mărturisesc ei. De exemplu, niciodată o femeie la ei n-ar îndrăzni să omoare un animal de orice fel ar fi. Miresele, in ziua nunţii lor, ca şi în ajun stau acoperite cu un văl. Oricine ridică vălul are dreptul la o sărutare, dar, totodată, trebuie să-i facă un dar, daca ea ar dori acest lucru.”
Francesco Griselini, un cercetător venețian care a scris Istoria Banatului, a menționat modul în care femeile românce din Banat își etalau stilul prin portul lor:
„Femeile românce stau acasă mai mult desculţe şi numai când ies din casă şi la sărbători, ele încalţă cizmuliţe din piele galbenă sau roşie. Atât timp cât fetele sunt necăsătorite, ele umblă cu capul descoperit şi cu părul împletit. Cele casătorite însă, în unele localităţi ale provinciei, îşi acoperă capul cu un văl alb subţire, pe care il trag până sub bărbie, iar în alte locuri, folosesc o fâşie lungă de muselină, vărgată, pe care o aşează în aşa fel în cute, încât formează un fel de scufie. Atât fetele, cât şi femeile măritate caută să-şi sporească farmecul prin găteală. Grija lor dintâi este aţintită asupra împletiturii cosiţelor, iar celelalte prind de maramele lor salbe de diferite monede. Numai arareori se văd la ele monede de aur, iar cele care locuiesc în ţinuturile Dunării se folosesc chiar şi de aspri turceşti de argint. Ele îşi atârnă şi pe piept asemenea monede sau şiruri de mărgean sau mărgele de sticlă, iar truda ţiganilor va trebui să le pună la indemand cercei. Pe lângă acestea se mai adaugă şi o cămaşă brodată cu mătase sau fire de aur fals, cu care se împăunează la sărbătorile principale, la horă, la iarmaroace şi la hramuri sau nedei”.
În jurnalul său de călătorie, autorul Istoriei Banatului a descris că româncele obişnuiau să mănânce în picioare, după ce bărbaţii îşi terminau masa, fiind ocupate totodată cu diverse sarcini ce țin de gospodărie.
„Nici în timpul sarcinii nu se abat de la această regulă, ci numai câteva zile înainte şi după naştere. Ele nasc uşor cu ajutorul moaşei; acest ajutor li se dă întotdeauna de către mamele sau soacrele lor. În trei-patru zile după naştere, ele sunt iar în stare a face faţă treburilor casnice”.
În timpul ceremoniilor funerare ale familiei lor, femeile „boceau și își smulgeau părul de pe cap”:
„Cu nimic nu pot fi asemuite dovezile durerii pe care femeile o arată la pierderea soţilor, copiilor, părinţilor şi fraţilor lor. Unele femei se duc în fiecare zi, altele numai în zile de sărbătoare, la cimitir, unde, şezând sau îngenunchind pe mormântul celui iubit, bocesc atât de sfâşietor, încât într-adevăr îţi trezesc mare compătimire. Altele aduc rachiu, colaci şi alte lucruri de mâncare, pe care le întind pe mormânt, ca şi când mortul ar manca din ele, femeile vorbesc cu mortul, căruia îi zugrăvesc marea lor durere, il cheamă să iasă din mormânt şi, într-un fel de cântece triste, ele evocă fericirea vieţii lor de mai înainte faţă de durerea lor de acum.”
