Închis la Doftana, Gherasim își numărase doar primele 12 crime

 

Criminalilor recidiviști din perioada interbelică nu le era frică de cuțit cum le era să ajungă pe secția H de la închisoarea Doftana. La H, cea mai înfricoșătoare parte a unei pușcării din România, condamanții dormeau direct pe ciment, fără lumină, fără căldură, doar cu 300 de grame de pâine pe zi.

Aflat în documentare la Doftana în iarna lui 1933, reporterul I.N.Munteanu face cunoștință cu patru bandiți celebri la acea vreme, Gherasim, Bungărzan și încă doi. Dar să vedem ce scria Munteanu:

Tu ce ai făcut, Gherasime?

Ia niște mărunțișuri. Am omorât vreo doi-trei oameni și au pus ăștia laba pe mine.

Cum doi-trei, că eu am auzit de 18?

Păi vezi. Nici eu nu le mai țin socoteala. Am numărat până la 12 și le-am pierdut rândul. Ultimul a fost la Ocnele Mari. Era un “coleg”  de al meu, căruia îi șutisem 130 de lei. Mă pisa mereu că dacă nu-i dau o să am scandal cu el. N-am putut să înghit ca un începător ca el, care n-a omorât decât o femeie, să-mi spună mie așa și, într-o zi, i-am înfipt un cuțit în piept așa de tare că i l-am scos prin spate. Pentru asta am luat șase luni de Haș.

O omorâse pe Costeasca

Bungărzan era de cinci luni la Haș pentru că omorâse pe Costeasca. Celălalt era Vasile al Vasiloaiei. Fusese condamnat condamnat pe viață pentru mai multe omoruri, iar Hașul îl făcea fiindcă omorâse la Ocnele Mari pe un gardian care persecuta “băieții”.

Ultimul sosit în fața aparatului (Munteanu îi fotografia – n.red.) era Ciobanu. Făcuse o tâlhărie pentru care ispășise trei ani.

Cu două săptămâni însă înainte de liberare, își omorâse un “coleg” ca să-i ia 300 de lei, apoi îi aruncase corpul în latrină. La două luni i se descoperise crima și l-au prins din nou.

Picturile lui Grigorescu

Mergeam să fac ultima vizită, la biserica penitenciarului, care e o adevărată comoară artistică, întrucât toate icoanele și toți pereții sunt pictați de Grigorescu, care pe atunci locuia la Câmpina.

Locașul sfânt mai îmi risipi groaza ce mă năpădise.

Ceasornicul atăta 12. era ora mesei și peste puțin ora de plecare a trenului. Plecai grăbit, mulțumind din suflet directorului care fusese atât de binevoitor cu mine.

Capul umflat de frigul de la Haș, al lui Bungărzan, crima pentru 300 de lei, a lui Ciobanu, ecrasita contelui, gospodăria lui Găeatan și altele, mă obsedară încă multă vreme. De la un timp însă țăcănitul trenului îmi împrăștie gândurile, transpunându-mă într-o odihnitoare somnolență.

Parteneri