Cupoanele alimentare și coada interminabilă la băcănie. Cum era păcălit Ceaușescu de „abundența” produselor alimentare
Dictatorul Nicolae Ceaușescu, înconjurat de o camarilă obedientă de consilieri rău-voitori, s-a angajat în două proiecte majore cu consecințe devastatoare pentru economia românească și pentru nivelul de trai al populației:
1. Construcția masivă a unui „centru civic” în București, care includea „Casa Poporului” (actualul Palat al Parlamentului), Academia Română, sediile mai multor ministere, cel mai lung și mai lat bulevard al națiunii și mii de locuințe socialiste noi, standardizate, pentru clasa muncitoare.
2. Rambursarea tuturor datoriilor externe ale națiunii, uneori înainte de termen, cu scopul de a face din România o țară complet autonomă și de sine stătătoare.
Aceste decizii s-au reflectat în viața de zi cu zi a românilor, care au început să sufere din cauza lipsei de alimente, precum și a întreruperilor regulate de energie electrică, încălzire, apă caldă sau gaz. Scopul era de a reduce cât mai mult consumul intern și de a exporta tot ceea ce valora ceva pe piețele internaționale. Cetățenii României se puteau bucura doar de resturi (la propriu) care nu puteau fi vândute la export. Alimentația a fost raționalizată, iar cupoanele alimentare au devenit o normă, oamenii având voie să cumpere doar cantități limitate de produse de bază, cum ar fi ouă, pâine sau ulei de gătit.
Din nefericire, cupoanele alimentare nu erau o garanție că oamenii vor primi efectiv o anumită cantitate din acel bun, ci doar o restricție privind cantitatea pe care o familie sau o persoană o putea cumpăra.
A sta la coadă în fața băcăniilor, în speranța de a găsi ceva de cumpărat, a devenit o ocupație obișnuită pentru mulți români, mai ales pentru cei tineri și bătrâni, care nu trebuiau să muncească și, prin urmare, aveau mai mult timp liber. Era aproape un eveniment social, deoarece oamenii zăboveau afară, indiferent de cât de frig sau de cald era, timp de mai multe ore la rând, discutând adesea despre diferite subiecte, dar niciodată nu se plângeau prea deschis de situație, deoarece nu știau niciodată cine ar putea asculta. Nu era neobișnuit să vezi oameni care își aduceau propriile scaune sau femei care tricotau pulovere, în timp ce așteptau camionul de livrare să aducă carne sau lapte.
La acea vreme, exista o glumă celebră:
O femeie în vârstă se oprește în fața unui magazin. Văzând-o, un trecător face imediat coadă în spatele ei. Apoi altul, și încă unul, și încă unul, până când se formează o coadă foarte lungă în fața magazinului. La un moment dat, cineva se plictisește după atâta timp de așteptare și îl întreabă pe cel care stă în față:
„Hei, știi ce se vinde astăzi?”
„Habar n-am, dar lasă-mă să întreb mai departe”.
Așa că oamenii încep să se întrebe unii pe alții, și toată lumea pare să nu aibă habar, până când, în cele din urmă, ajung la bătrâna care stă în fața cozii.
„Hei, bunico, ce se vinde astăzi?”
„Habar n-am! Eram doar obosită, așa că m-am oprit pentru o pauză în fața magazinului, ca să-mi trag sufletul”, răspunde ea.
Propaganda comunistă ascundea această realitate sumbră și prezenta în schimb vitrinele pline cu alimente
Cu toate acestea, dacă acordați o atenție deosebită imaginilor de propagandă, veți observa că magazinele aveau doar 5-6 produse diferite în total, dar erau stivuite în așa fel încât să creeze un sentiment artificial de abundență.
Bineînțeles, atunci când dictatorul Nicolae Ceaușescu inspecta o astfel de piață sau un magazin (lucru pe care îl făcea în mod regulat), i se dădea ocazia să vadă doar ce era mai bun, ceea ce i-a făcut pe mulți să se „îndoiască de faptul că era conștient de lipsa de alimente”.
