Începând cu anii 1320, Papa Ioan XXII cere Inchiziției să combată cu mai mare vigoare fenomenul vrăjitoriei, în paralel cu erezia catară.
În 1326 sau 1327, Sfântul Scaun intervine din nou. Prin bula „Super illius specula”, el consideră superstițiile și vrăjitoriile ca atacuri la adresa credinței.
Iată un paragraf citat de Colette Arnould în Istoria Vrăjitoriei, din 2009:
„Aflăm cu durere păcatul multor oameni, creștini doar cu numele. Ei cochetează cu moartea și pactizează cu infernul, aducând jertfe demonilor; îi venerează, construiesc sau pun să li se construiască imagini, un inel, o oglindă, o fiolă sau alt obiect în care închid demonii prin magie; îi întreabă, obțin răspunsuri, cer ajutor pentru împlinirea dorințelor lor perverse, se declară sclavi fetizi în scopuri dintre cele mai respingătoare. Ce durere! Acest flagel ia în lume forme insolite, ea invadează din ce în ce mai mult turma lui Hristos.”
Papii care se succed vor reînnoi aceste avertismente până la bula lui Inocențiu VIII. Interesant este că documentul nu se referă numai la femei ci și la bărbați vrăjitori.
Doi ani mai târziu, în 1486, doi predicatori, Heinrich Kramer și Jacob Sprenger, publică primul ghid de combatere a vrăjitoriei, Malleus maleficarum („Ciocanul vrăjitorilor”). De data aceasta, sunt vizate în special femeile.
Ghidul va fi reeditat de numeroase ori și va inspira tratatul de demonologie al lui Jean Bodin.
Acesta a scris Despre demonomania vrăjitorilor în 1580, după ce a participat ca magistrat la procesul unei vrăjitoare, Jeanne Harvilliers.
Acest proces marchează începutul a ceea ce a fost numită „Vânătoarea de vrăjitoare”.
