Fiu al unui cântăreț de café-concert, care se întorcea târziu acasă în fiecare seară, și al unei mame cu o sănătate fragilă, Gabin va mărturisi mai târziu că s-a crescut singur, preferând braconajul și vagabondajul băncilor școlii comunale.
Venit la Paris, el va găsi, printr-un soi de mimetism social, comportamentul și costumul adecvat. Tânăr chipeș, el va fi remarcat făcându-și debutul în lumea cinematografiei, în 1930.
Va juca alături de toți marii actori francezi, de la Delon la Fernandel, de la Michelle Morgan la Marie José Nat.
Un caracter puternic, Gabin va avea uneori ciocniri dure pe platou. Un astfel de exemplu îl reprezintă tensiunile dintre el și un alt monstru sacru al cinematografului francez, Louis de Funés, la filmările pentru „Tatuajul”.
În 1968, producătorii Ralph Baum și Maurice Jacquin au oportunitatea de a-i reuni pe ecran pe Gabin și de Funés, pentru adaptarea romanului „Tatuajul” al lui Alphonse Boudard.
Doi monștri sacri în arenă
În acea epocă, de Funés se afla la apogeul gloriei, iar Gabin atragea în medie două milioane de spectatori cu fiecare film al său.
Scenariul spune povestea unui negustor de artă, Félicien Mezeray (de Funés), care descoperă un Modigliani autentic tatuat pe spinarea unui fost membru al Legiunii Străine, morocănos și coleric (Gabin).
Mezeray este gata de orice pentru a pune mâna pe opera de artă, inclusiv să renoveze casa legionarului.
Înainte de „Tatuajul”, Gabin și de Funés mai jucaseră împreună în „Gentlemanul din Epsom”, în „Traversând Parisul” și în „Napoleon”.
De Funés devenise celebru la vârsta de 50 de ani, în vreme ce Gabin își dobândise faima la 30 de ani.
Ar fi putut exista un sentiment de respingere între cei doi mari actori, însă, dimpotrivă, la început, ei sunt foarte fericiți să lucreze unul cu celălalt, de la egal la egal.
Numai că, odată ajunși pe platou, de Funés, în semn de respect pentru colegul său mai vârstnic cu zece ani, îi vorbește cu „dumneavoastră”, ceea ce creează instantaneu o distanță între ei.
Gabin, în schimb, îl tutuiește pe partenerul său.
Certitudine și improvizație
Mai mult, Gabin, care cunoaște echipa de filmare, fiind la largul său, îl tachinează uneori pe de Funés, care mănâncă puțin pe platou pentru a-și păstra concentrarea și este intimidat de tehnicieni pe care nu-i cunoaște.
În plus, cei doi actori au modificat scenariul inițial, iar producătorul, nedorind să piardă ocazia de a aduce împreună cele două vedete, nu renunță și decide ca povestea să fie scrisă de la o zi la alta, după cum își va aminti în 2008 regizorul Dennis de la Patellière:
„La începutul filmărilor, nu aveam decât trei scene scrise. Jardin (scenaristul) îmi aducea fiecare scenă cu două zile înaintea turnării și pregăteam platoul în ajun.”
Această atmosferă îl incită pe de Funés să propună adăugări și improvizații, ceea ce îl agasează pe Gabin, pentru care scenariul trebuie să fie bătut în cuie.
Iată ce spunea la vremea respectivă Dennis de la Patellière:
„Sunt doi actori cu stiluri absolut diferite. Acesta este farmecul și dificultatea acestei întâlniri: tehnica lor actoricească este diferită. Jean Gabin este obișnuit să joace lucruri foarte precise, stabilite dinainte în cele mai mici detalii, cu un decupaj tehnic pe care l-a văzut și îl cunoaște foarte bine, cu reacții la cuvinte foarte precise.”
În ceea ce privește stilul lui Louis de Funés, acesta este mult mai imprevizibil:
„De Funés este spontaneitatea însăși și descoperă lucruri jucând, chiar de la o priză la alta. Când sunt reluate scenele, el descoperă lucruri noi și este important să nu îl deranjezi în găselnițele lui.”
Așadar, o situație complicată de faptul că scenariul scris din ajun pentru a doua zi trebuie aprobat de cei doi actori, dar mai ales de faptul că de Funés se răzgândește foarte des dimineața, înaintea turnării, deși își dăduse acordul în ajun.
Apar tensiunile
Într-un interviu din 2007, regizorul povestea:
„Cei doi actori asistau la proiecții în fiecare seară și discutau imediat după. Însă, a doua zi, Gabin realiza că de Funés avea o părere diferită față de ce spusese în ajun. Iar asta îl enerva pe Gabin.”
Și Dennis de la Patellière adăuga:
„Uneori (de Funés) îmi trimitea un bilet pe platou prin care îmi transmitea că nu este de acord cu o scenă. Era foarte dificil. Dacă era ceva detestat de Gabin, atunci acesta era de a discuta scena în momentul turnării.”
Într-un bonus pe DVD-ul oficial, regizorul afirmă despre de Funés:
„Nu am văzut pe nimeni atât de tensionat în timpul filmărilor. Aveam sentimentul că văd un acrobat urcat pe un catarg la un circ și care îmi spunea: «O să-mi rup gâtul». Nu reușea niciodată să se decidă.”
Pentru regizor, este un film foarte dificil, făcut din compromisuri de la o zi la alta:
„Ne înțelegem între noi în legătură cu scenele, și avem grijă ca Jean Gabin să se simtă în largul lui, cu toate lucrurile suficient de bine stabilite pentru a ști cum va juca scena, și ca Louis de Funés să poată juca ca reacție la ceea ce face și în funcție de situație.”
Deși neînțelegerile au fost mult exagerate de-a lungul timpului, nu e mai puțin adevărat că cele două vedete vor trage învățămintele necesare, după „Tatuajul”.
De Funés nu va mai turna decât cu regizori și echipe cu care era familiarizat, lucru pe care îl va face și Gabin.
Având premiera pe 7 septembrie 1968, filmul are un mare succes la public, cu 3,2 milioane de spectatori în cinematografe, deși criticile sunt în majoritatea lor dezastruoase.
Ulterior, totuși, de Funés și Gabin nu vor avea unul despre altul decât cuvine elogioase. Cel dintâi va avea chiar inițiativa înființării Premiului Jean Gabin, în 1981, care recompensează anual speranțele cinematografiei franceze sau francofone.
