Cum s-a împărțit Africa între marile puteri europene

 

Pe 26 februarie 1885 ia sfârșit conferința de la Berlin privind Africa. A avut ca scop împărțirea Continentului Negru între marile puteri europene.

Cu zece ani înainte, regele Belgiei, Leopold al II-lea (foto), organizase pe propria cheltuială o conferință de geografie la Bruxelles, cu scopul de a analiza posibilitățile de explorare ale imensului bazin al fluviului Congo, din centrul Africii Ecuatoriale.

O zonă aproape la fel de mare ca India, este unul dintre puținele teritorii de pe planetă care nu a cunoscut ingerința europeană.

Gândul, mai mult sau mai puțin ascuns al regelui, este de a se înstăpâni pur și simplu peste acest teritoriu fabulos, considerat „terra nullius” („pământul nimănui”).

Însă francezii, instalați la vărsarea fluviului, au și ei planurile lor. Cu atât mai mult cu cât, pe 10 septembrie 1880, Franța încheiase cu unul dintre șefii de trib un acord prin care obținea protectoratul asupra malului drept.

Mai spre sud, britanicii și portughezii se ceartă pentru hinterlandul așezărilor portugheze din Angola și Mozambic. Acestea incomodează planurile britanicilor de a lega Capul Bunei Speranțe de Cairo printr-un continuum de colonii, arată un documentat realizat de Hérodote.

Colac peste pupăză, germanii încep și ei să se intereseze de Africa, considerând-o o chestiune de prestigiu. Pe 24 februarie 1884, Reich-ul trece sub protecția sa așezările germane din Sud-Vestul Africii.

Două zile mai târziu, guvernul de la Londra semnează cu Lisabona un tratat prin care recunoaște suveranitatea Portugaliei asupra gurilor Congoului. Acest lucru provoacă iritarea negustorilor englezi și protestele lui Leopold al II-lea.

Pe 24 aprilie 1884, cancelarul Bismarck discută despre situația Africii cu ambasadorul francez și, pentru prima oară, evocă o înțelegere internațională asupra subiectului.

Conferința se deschide pe 15 noiembrie 1884. Participă reprezentanții puterilor interesate de Congo: Germania, Anglia, Franța și Portugalia.

La început, participanții, începând cu Bismarck, își stabilesc obiective nobile, precum desființarea sclaviei sau rezolvarea amenințărilor musulmane pe continentul african.

Apoi începe împărțeala: reprezentantul englez avertizează că nu intenționează să discute despre bazinul Nigerului, pe care îl consideră rezervat Angliei. Franța face același lucru în legătură cu Senegalul.

Atenția se focalizează atunci pe regiunea Congo, numit de Bismarck, nu dezinteresat, „Dunărea Africii”.

După trei ani și jumătate de pertractări, „actul general” al conferinței definește zonele de liber-schimb din bazinul Congo. El proclamă libertatea de navigație pe marile fluvii africane, Niger și Congo. Consemnează de asemenea câteva principii umanitare împotriva comerțului cu sclavi ori a comerțului cu alcool sau cu arme de foc.

În fine, îi recunoaște lui Leopold al II-lea, regele Belgiei, posesiunea, „cu titlu privat”, a unui vast teritoriu din interiorul Africii, care va fi botezat „Statul Independent Congo”.