În 1896, Etiopia a respins o armată italiană invadatoare și și-a asigurat independența.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, puterile europene au călcat în picioare Africa, colonizând cu brutalitate țară după țară
Italia, la rândul ei, a vizat Etiopia. Dar când trupele sale au atacat la 1 martie 1896, în apropierea orașului Adwa, au fost copleșite de o forță etiopiană numeroasă și bine înarmată. Prin această victorie crucială, Etiopia nu numai că și-a asigurat propria independență, dar a și inspirat mișcarea anticolonialistă.
Încă din anii 1400, națiunile europene au făcut incursiuni în Africa, în special pentru a facilita comerțul transatlantic cu sclavi. Cu toate acestea, timp de secole, bolile tropicale și dificultățile de navigație au limitat majoritatea activităților lor la zonele de coastă.
În 1870, când comerțul cu sclavi s-a diminuat, europenii controlau doar aproximativ 10 % din continent.
„Lupta pentru Africa”
Până în 1885, însă, așa-numita „luptă pentru Africa” era în plină desfășurare, Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Belgia, Spania și Portugalia împărțindu-și practic întregul continent. La apogeul colonialismului, doar Liberia și Etiopia rămâneau independente.
Relativ nou venită în joc, Italia și-a început exploatările militare coloniale în 1885, când, cu încurajarea Marii Britanii, a ocupat portul Massawa din Marea Roșie. De acolo, Italia s-a răspândit de-a lungul Cornului Africii, înființând colonia Eritreea – pe un teritoriu controlat anterior de Etiopia – și ocupând, de asemenea, o mare parte din Somalia de astăzi. Prezența sa militară s-a intensificat în special în urma unei bătălii din 1887, când aproximativ 500 de soldați italieni au fost uciși într-o ambuscadă.
„În acea perioadă, pentru a fi o mare putere ai nevoie de cel puțin două lucruri”, spune Haile Larebo, profesor la Morehouse College, specializat în istoria colonială africană. „Ai nevoie de o marină… și ai nevoie de colonii”. El adaugă că italienii „pur și simplu îi imitau pe alții”, precum britanicii și francezii.
În 1889, Italia a semnat un tratat cu împăratul Etiopiei, Menelik al II-lea, care a recunoscut pretențiile Italiei asupra Eritreei în schimbul unui împrumut de arme și bani. Însă a apărut un dezacord major, exacerbat de diferențele dintre versiunile italiană și amharică ale textului, cu privire la faptul dacă tratatul a transformat Etiopia într-un protectorat italian, fără control asupra afacerilor sale externe.
Menelik și Taytu Betul pregătesc apărarea în Etiopia
Menelik, care pretindea că descinde din regele biblic Solomon și regina din Saba, și soția sa, Taytu Betul, o adversară vicleană a expansionismului european, s-au pregătit să își apere suveranitatea.
Pe lângă procurarea de arme moderne, ei au lansat o campanie de relații publice cu ajutorul câtorva europeni simpatizanți ai cauzei lor.
Inginerul de origine elvețiană Alfred Ilg, de exemplu, care a servit ca șef de stat major de facto al lui Menelik, a ajutat la modernizarea infrastructurii țării și, în timpul călătoriilor în Europa, ar fi promovat Etiopia drept „Elveția Africii”. Alți europeni au publicat articole admirative despre curtea etiopiană, referindu-se uneori la devotatul Menelik ca la „monarhul creștin al Africii”. Menelik a devenit într-o oarecare măsură o celebritate și, mai târziu, chiar a schimbat mesaje cu regina Victoria a Angliei. „Este un monarh cu picioarele pe pământ”, spune Haile, cu o personalitate «fermecătoare».
Menelik face apel la mobilizarea maselor
În timpul ascensiunii sale la putere, Menelik a mutilat cu cruzime etiopienii rivali, a marcat sclavii cu semnul crucii, a distrus moschei și a încurajat jafurile. Cu toate acestea, în condițiile în car italienii reprezentau o amenințare comună, Menelik a unit în jurul său conducătorii provinciali ai țării. Când a cerut o mobilizare în masă, în septembrie 1895, a reușit să strângă între 80 000 și 120 000 de soldați, oamenii venind din aproape toate regiunile și grupurile etnice ale Etiopiei.
Între timp, Italia avansase până la aproximativ 300 de kilometri de Addis Abeba, capitala etiopiană nou înființată. Menelik, însoțit de Taytu, și-a condus armata spre nord în ceea ce avea să devină un marș de cinci luni, însumând aproape 700 de kilometri.
În decembrie 1895 și ianuarie 1896, armata etiopiană a anihilat o coloană italiană de avangardă la Amba Alage și apoi a asediat un fort italian la Mekele, forțând capitularea acestuia în mare parte prin punerea în aplicare a strategiei lui Taytu de a întrerupe aprovizionarea cu apă.
Etiopienii au trecut apoi de principala forță italiană consolidată și au înaintat spre zona Adwa
Menelik ar fi răspândit zvonuri false, minimalizând mărimea și coeziunea trupelor sale. Conștient de lipsa hranei, a apei și a hărților exacte, comandantul italian Oreste Baratieri a luat în considerare retragerea în Eritreea. Dar, la 25 februarie 1896, a primit o telegramă de la prim-ministrul italian Francesco Crispi, care l-a determinat să acționeze. Generalii din subordinea sa au insistat, de asemenea, pentru un angajament decisiv, determinându-l pe Baratieri, care promisese anterior că îl va aduce pe Menelik înapoi în Italia într-o cușcă, să înainteze trei brigăzi.
Când au început luptele la 1 martie, italienii și ajutoarele lor africane s-au trezit rapid dezorganizați, depășiți numeric și expuși pe un teren inamic. Până la sfârșitul zilei, ei s-au retras complet, lăsând în urmă artileria și aproximativ 3 000 de prizonieri. Multe femei au contribuit la victorie, servind ca distribuitoare de apă, furnizoare de asistență medicală și gardiene de închisori. Taytu însăși și-a comandat propria armată personală.
În total, etiopienii au provocat o rată a pierderilor de până la 70 % (suferind în același timp pierderi relativ mari). Ei i-au adus pe prizonierii italieni înapoi la Addis Abeba, în ceea ce Jonas numește o „răsturnare rasială de situație care i-a pus pentru prima dată pe albi la mila negrilor”. Tratați bine, aceștia au fost eliberați treptat, în timp ce, în schimb, africanilor care luptau alături de italieni li s-ar fi amputat mâna dreaptă și piciorul stâng.
În urma bătăliei prin care Etiopia și-a asigurat independența, guvernul lui Crispi s-a prăbușit, iar Baratieri a fost judecat
În plus, Italia a fost de acord să recunoască independența Etiopiei, la fel ca și alte puteri europene, care au negociat cu Menelik pentru a stabili granițele țării.
Victoria lui Menelik a avut și consecințe mai ample. Potrivit specialiștilor, înainte de Adwa, europenii îi considerau în general pe africani niște sălbatici primitivi, care urmau să fie dominați și, în cele din urmă, strămutați de europeni.
Dar după aceea, europenii au fost forțați să ia „africanii mult mai în serios”, chiar dacă atitudinile rasiste au rămas înrădăcinate.
Forțele italiene au revenit ulterior sub conducerea lui Benito Mussolini și au ocupat pentru scurt timp Etiopia cu ajutorul avioanelor de război și al armelor chimice. Cu toate acestea, rezistența etiopiană a rămas un „far” pentru viitoarele mișcări de independență africane, explică specialiștii, precum și pentru conceptul de pan-africanism.
