Este celebră scrisoarea adresată de prințesa Elisabeta Carlota, zisă Palatina, cumnata lui Ludovic XIV, care i se plânge unei prietene, într-un limbaj foarte colorat, de lipsa closetelor de la Fontainebleau: „Ești foarte fericită că poți să te duci să te c… când ai chef. Aici, sunt obligată să țin c… în mine până seara și nu există closete în casele de lângă pădure. Am nefericirea să locuiesc într-una, și în consecință necazul de a mă duce să mă c… afară, ceea ce mă supără, pentru că îmi place să mă c… în voie și nu mă c… în voie când fundul meu nu are pe ce să se așeze. Mai mult, toată lumea ne vede cum ne c…”
Dar Versailles nu era Fontainebleau: Ludovic XIV își dorea tot ce este mai luxos la palatul său. Potrivit istoricului Mathieu da Vinha, în cartea sa „Vivre à la cour de Versailles”, apărută la Editura Tallandier, la Versailles existau multe toalete. Astăzi, ele sunt dispărute, dar figurează pe planurile vechi.
Aceste latrine erau situate în mai multe aripi ale palatului și le permiteau numeroșilor vizitatori să se ușureze în liniște. Însă palatul era foarte vast și pentru a evita surprizele neplăcute, existau foarte multe scaune cu gaură pe mijloc, așezate în spatele unor paravane.
Acest lucru nu îi împiedica totuși pe supușii majestății sale să folosească frumoasa grădină în acest scop, astfel încât grădinarii aveau grijă să planteze răsaduri dese de iasomie, narcise, zambile pentru a acoperi mirosurile.
În ceea ce le privește pe prințesele de la Curte, care trăiau în preajma regelui, acestea dispuneau de propriile closete, de obicei amplasate în garderobele apartamentelor, care serveau și ca locuri de ușurare. Era vorba de aceleași scaune cu gaură, uneori adevărate obiecte de artă, acoperite cu „mochetă” sau „damasc roșu împodobit cu franjuri și cu bumbi de aur sau argint”.
Deși în timpul lui Ludovic XV au apărut wc-urile cu sistem de evacuare prin tragerea apei, scaunele cu gaură au continuat să existe multă vreme, dat fiind că Ludovic XVI a fost speriat de o pisică ascunsă în oala de faianță de dedesubt și a fugit cu nădragii în vine. Se spune că regele a căpătat o asemenea pică pe pisici, încât le vâna și pe acoperișuri.
Pentru a goli toate aceste vase mirositoare de sub scaune, o armată de valeți foșgăia fără încetare către cele trezeci de fose în care se aruncau nevoile, aflate sub corpul central și anumite aripi ale palatului.
Era interzisă aruncarea nevoilor pe fereastră, o practică foarte răspândită în Franța acelor vremuri, când mulți trecători se trezeau împroșcați de sus cu substanțe mirositoare, când băteau străzile orașelor.
Fosele de la Versailles erau legate prin niște canale care duceau mizeria în diferite locuri din oraș.
În ceea ce privește problema băii și a spălatului, acestea erau destul de rare în timpul Regelui Soare, când doctorii se temeau că apa poate transmite microbi prin porii pielii. Totuși, Ludovic XIV adora să facă baie în râuri.
Ca întreaga aristocrație, regele se spăla frecându-se regulat cu prosoape umede impregnate cu alcool și își schimba cămașa de fiecare dată când transpira.
Curtenii puteau folosi și băile publice sau îmbăia în căzile lor personale, unde apa era adusă de sacagiii care strigau pe culoarele palatului: „apă proaspătă”.
Hotărât lucru, igiena nu era punctul forte al epocii. Mathieu da Vinha amintește o anecdotă grăitoare: ducele de Saint-Simon relatează că episcopul de Noyon, apăsat de o necesitate urgentă, a fost surprins „urinând peste balustrada” capelei de la Versailles și a fost aspru certat de intendentul lui Ludovic XIV.
