Cum au încercat naziștii să mascheze crimele de la Auschwitz?
În iarna anului 1945, naziștii au încercat să distrugă dovezile Holocaustului.
În timp ce forțele rusești avansau spre Auschwitz, Shmuel Beller și alți prizonieri au fost anunțați de către gardieni că trebuie să părăsească lagărul morții. Acesta a fugit într-unul dintre depozite și a răscolit o grămadă de haine – bunurile unora dintre cei 6.000 de evrei gazați zilnic în lagăr. În cele din urmă, a găsit ceea ce căuta: o pereche de pantofi de piele.
Beller a fost unul dintre cei 60.000 de prizonieri care au fost forțați să facă ceea ce astăzi este cunoscut sub numele de marșul morții de la Auschwitz, parte a luptei nebunești a naziștilor pentru a scăpa de forțele aliate în ianuarie 1945. Pe măsură ce forțele rusești și americane se apropiau, germanii au încercat să desființeze lagărele și să își ascundă crimele. Dar nimic nu a putut șterge adevărul întunecat al lagărului morții, unde au ucis 1,1 milioane de oameni.
În săptămânile care au urmat, majoritatea deținuților rămași la Auschwitz, au fost trimiși în alte lagăre, parcurgând zeci și uneori chiar sute de kilometri. De-a lungul drumului, Beller a văzut gărzile naziste ucigând prizonierii care încercau să evadeze, inclusiv femei și copii epuizați de foame și de condițiile brutale încât nu mai puteau continua. În timp ce mergea mai departe, cu picioarele protejate de pantofii pe care îi luase înainte de a părăsi Auschwitz, a văzut germani obișnuiți care stăteau pe drum, privind prizonierii care treceau.
„Am mers prin câmpuri de gheață, zăpadă și viscol”, și-a amintit mai târziu Beller în cadrul programului de istorie al unei fundații dedicată păstrării mărturiilor victimelor Holocaustului. „De necrezut”.
Ultimele zile de la Auschwitz, au fost marcate de haos, lașitate și o încercare de a distruge ceea ce a fost cândva unul dintre cele mai eficiente instrumente ale Germaniei naziste în încercarea de a eradica evreii europeni. Până la sfârșitul anului 1944, când forțele aliate ale celui de-al Doilea Război Mondial au smuls din mâinile naziștilor o mare parte din Europa ocupată, devenise clar că armata nazistă – odinioară o forță puternică care invadase și ocupase cea mai mare parte a Europei după ascensiunea lui Hitler la putere în 1933 – se îndrepta spre o înfrângere spectaculoasă.
Pe măsură ce guvernul și armata au început să se prăbușească în Germania, oficialii naziști, atât în Germania, cât și în Polonia ocupată, au început să se gândească la finalul jocului lor. În noiembrie 1944, Heinrich Himmler, șeful SS și unul dintre arhitecții Holocaustului, a emis un ordin de distrugere a camerelor de gazare de la Auschwitz-Birkenau, cel mai mare dintre cele trei lagăre principale de la Auschwitz. Istoricii nu sunt de acord cu privire la motivul pentru care a dat acest ordin, deoarece era în opoziție directă cu un plan anterior al lui Adolf Hitler de distrugere a evreilor rămași în Europa.
„Marșul Morții”: „Cine se oprea, chiar și pentru o clipă, era împușcat”
Oficialii lagărului se supuneau lui Himmler, iar la sfârșitul anului 1944, aceștia au distrus o parte din camerele de gazare, forțând, după cum își vor aminti mai târziu martorii oculari, un grup de evrei să demonteze structurile bucată cu bucată. Apoi, pe măsură ce rușii s-au apropiat în luna ianuarie a acelui an, clădirile rămase au fost distruse, aruncate în aer complet cu dinamită. Cu toate acestea, ruinele au rămas.
Prizonierii considerați suficient de sănătoși pentru a mărșălui li s-a spus să se adune în coloane și să părăsească Auschwitz. Aproximativ 7.000 au fost lăsați în urmă în timp ce 60.000 de persoane au plecat. Gărzile naziste i-au condus prin pădurile și câmpurile din sudul Poloniei, în drumul lor spre Germania. Nemții au numit marșul o „evacuare”; prizonierii l-au numit „marșul morții”.
Drumul a fost brutal. Cei care nu au putut ține pasul au fost împușcați sau bătuți de gardienii nervoși, iar frigul, foametea și bolile au avut un impact teribil asupra prizonierilor. „Oricine îndrăznea măcar să se aplece – cine se oprea chiar și pentru o clipă, era împușcat”, își amintește Iba Mann, care avea 19 ani la acea vreme.
Un băiat rus de 15 ani, Ivan Dudnik, salvat de la Auschwitz
O urmă de speranță pentru viețile ruinate
La data de 27 ianuarie 1945, Armata Roșie a ajuns în lagărul de concentrare. În interiorul său, soldații sovietici au descoperit prizonieri acoperiți de excremente și înfometați până la moarte, copii care fuseseră folosiți pentru experimente medicale, precum și alte dovezi șocante ale atrocităților comise de naziști. La Birkenau, gardienii nu reușiseră să distrugă toate magaziile în care erau depozitate bunurile prizonierilor înainte de a fi transportate înapoi în Reich. Printre obiectele rămase se numărau 7,7 tone de păr uman, 370.000 de costume bărbătești și 837.000 de paltoane și rochii de femei.
Doar 7.000 de prizonieri au rămas în lagăr la eliberare, iar Armata Roșie a început imediat să ajute la hrănirea și îngrijirea lor. Jumătate dintre prizonierii supraviețuitori au murit de foame, boli și epuizare la scurt timp după eliberare.
Abia după ce a fost cunoscută adevărata amploare a ororilor Holocaustului, lumea a început să reacționeze la ceea ce s-a întâmplat la Auschwitz. Deși naziștii au fugit și au încercat să își ascundă faptele, făcând imposibilă cunoașterea completă a crimelor lor, vocile victimelor și supraviețuitorilor continuă să trăiască prin mărturiile lor.
În total, 6 milioane de evrei au pierit în Holocaust. Astăzi, un muzeu și un memorial la Auschwitz păstrează rămășițele crimelor naziștilor – o amintire a celor care au fost uciși și un testament pentru cei care au supraviețuit.
Câțiva dintre puținii prizonieri supraviețuitori ai lagărului de concentrare Auschwitz din Polonia, 1945
