Însă, în spatele gardului realitatea era cu totul alta. Nomenklatura își construise o lume separată, în care trăia boierște, departe de ochii amărâților care, ziceau ei, construiau o lume mai bună, unde toți oamenii erau egali.
Evident, că liderii comuniști împrumutaseră obiceiuri boierești, interzise restului poporului.
Să nu uităm de sceptrul pe care Ceaușescu l-a primit, ca un adevărat monarh, când a devenit și Președintele Republicii!
Printre multe altele, Ceaușescu era și „Primul Vânător al Țării”!
Iată în continuare articolul „Partidele de vânătoare anuale organizate în perioada comunistă pentru șefii misiunilor diplomatice acreditați în România”, publicat de Arhivele Diplomatice ale MAE pe pagina de Facebook:
Vânătoarea a fost asociată cu aristocrația și casele regale, devenind o activitate rezervată aproape exclusiv nobilimii în Europa medievală.
Vânătorile regale și vânătorile comuniste
În România modernă, marile vânători regale aveau loc în prezenţa invitaţilor străini, membri ai caselor regale ale Europei, iar invitaţia la vânătoare era considerată un semn de înaltă preţuire a Regelui.
Pe lângă aceştia, la partidele de vânătoare participau şi membri ai familiilor reprezentative ale aristocraţiei româneşti, precum și unii reprezentanți diplomatici străini acreditați la București.
Chiar dacă orice manifestări aristocratice erau criticate în public de cenzorii ideologici după instaurarea comunismului în România, în privat liderii comuniști erau vânători avizi și au reluat această tradiție a marilor vânători pentru oficialități și personalități străine, dedicând chiar o partidă de vânătoare anuală oferită de șeful statului special pentru șefii misiunilor diplomatice acreditați în România.
Pentru organizatori vânătoarea era un element de prestigiu iar pentru diplomații participanți era desigur o oportunitate de a interacționa direct cu conducătorii statului român și ai diplomației române, precum și cu ceilalți diplomați străini acreditați la București, într-o ipostază mai puțin formală.
Conform acestei tradiții, șeful statului îi invita la o vânătoare anuală pe șefii misiunilor diplomatice acreditați la București, indiferent dacă aveau sau nu reședința permanentă în România.
La vânătoarea organizată de obicei în luna ianuarie mai participau și prim ministrul român, ministrul afacerilor externe și un adjunct al acestuia, precum și alte persoane cu funcții superioare de conducere. Invitațiile se făceau prin Ministerul Afacerilor Externe – Direcția Protocol, care stabilea programul, ordinea de precădere privind deplasarea, poziția în dispozitivul sau standul de tragere și așezarea la masă.
Botezul
Punctul culminant al vânătorii îl reprezenta „botezul vânătoresc”, când vânătorii novici erau „botezați” atunci când au vânat primul lor exemplar dintr-o specie, conform vecilor tradiții vânătorești.
Vânătorul novice era așezat peste vânat, în coate și în genunchi, în timp ce vânătorul cel mai înaintat în vârstă sau cel mai înalt în funcție îi aplica „botezul” ce consta în numirea începătorului ca vânător de către senior, în numele Sfântului Hubertus și al Zeiței Diana, punctată de trei lovituri cu o nuia.
De asemenea, erau “botezați” și cei care ratau lovitura mortală și răneau doar vânatul.
