Cum au fost folosite avioanele în Primul Război Mondial?
Avionul exista de puțin mai mult de un deceniu la izbucnirea Primului Război Mondial, dar ambele părți ale conflictului au recunoscut rapid avantajele creării unor mașini de război zburătoare și au lucrat fără încetare pe tot parcursul războiului pentru a dezvolta avioane de luptă și bombardiere mai rapide, mai mari și mai letale. Conceptul de „superioritate aeriană” era nemaiîntâlnit înainte de 1914, dar câștigarea războiului în ceruri a devenit o necesitate tactică până la sfârșitul Marelui Război.
Avioanele din primul război au fost pentru recunoaștere
Principalul rol militar al avioanelor în Primul Război Mondial a fost de recunoaștere, spune Jon Guttman, un istoric al aviației militare, autor a mai mult de o duzină de cărți despre avioanele și piloții de vânătoare din Primul Război Mondial. Baloanele cu aer cald fuseseră folosite de armată timp de peste un secol pentru a obține o vedere de ansamblu a câmpului de luptă, inclusiv în timpul Războiului Civil din SUA, dar avioanele cu aripi fixe din Primul Război Mondial au fost capabile să zboare adânc în spatele liniilor inamice pentru a urmări mișcările trupelor și a cartografia terenului.
„Acestea erau avioane cu două locuri, cu un pilot care efectua zborul și un observator în față, care se ocupa de binoclu și lua notițe”, spune Guttman.
Desenele scrise de mână și observațiile din zbor nu erau întotdeauna precise, dar s-au dovedit a fi esențiale în unele operațiuni timpurii. În 1914, de exemplu, avioanele de recunoaștere britanice din cadrul Royal Flying Corps au alertat comandanții britanici și francezi cu privire la trupele germane care se pregăteau să asedieze Parisul prin Belgia. Armatele aliate au reușit să îi flancheze pe germani, ceea ce a dus la Bătălia de la Marnes, o victorie timpurie esențială.
Nu a trecut mult timp până când camerele de luat vederi au fost montate pe avioanele de recunoaștere, realizând zeci de fotografii aeriene care urmau să fie developate și asamblate pentru a crea hărți panoramice ale câmpului de luptă. Aceste imagini din ce în ce mai clare și cu zoom au oferit comandanților de teren informații fără precedent pentru poziționarea artileriei și planificarea mișcărilor trupelor.
Primele lupte și ași zburători
La începutul Primului Război Mondial, avioanele de recunoaștere erau o noutate atât de mare încât piloții inamici își făceau cu mâna în timp ce traversau liniile frontului. Dar nu a trecut mult timp până când importanța strategică a avioanelor de spionaj a fost conștientizată și, odată cu ea, a apărut o dorință arzătoare de a doborî de pe cer avioanele inamicului.
„Până în 1915 nu existau avioane de vânătoare”, spune Guttman. „Dar după Marne, comandanții militari au început să ia în serios ideea de a-l elimina pe celălalt”.
În primele încăierări, avioanele de recunoaștere care se mișcau lent se împușcau reciproc cu pistoale și puști de serviciu. Echipajele de la sol au început să monteze mitraliere în fața poziției observatorului, dar erau greu de țintit în jurul elicei, aripilor și lonjeroanelor.
Invenția revoluționară a fost „angrenajul de întrerupere” sau „angrenajul de sincronizare”, care permitea unei mitraliere montate în partea frontală să tragă un baraj continuu de gloanțe în condiții de siguranță prin paletele rotative ale elicei avionului. Tot ce trebuiau să facă piloții era să îndrepte botul avionului spre inamic și să tragă.
Inginerul de origine olandeză Anthony Fokker este creditat cu dezvoltarea primului mecanism sincronizat pentru armata germană, pe care l-a montat pe monopostul Fokker E-1 în 1915. Avionul ușor era atât de agil și mortal încât Aliații l-au poreclit „Fokker Scourge”.
Pentru prima dată, avioanele s-au ridicat în aer cu scopul expres de a lupta aer-aer, iar francezii au început să numească orice pilot care doborâse cinci sau mai multe avioane inamice „l’as” sau As. Deși acești ași nu duceau lipsă de îndemânare și îndrăzneală, câștigătorii celor mai multe lupte au fost piloții care pilotau tehnologia mai bună.
„Din momentul în care avioanele de vânătoare au devenit practice, acela a fost adevăratul început al unei curse a înarmărilor pentru superioritate aeriană”, spune Guttman. „Performanța unui avion, ușurința de manevrare, armamentul, viteza de urcare – toate acestea au devenit factori într-o luptă constantă pentru a găsi ceva mai bun decât ceea ce avea inamicul.”
Inginerii aliați au răspuns cu propriile lor avioane de vânătoare cu un singur loc, cum ar fi Sopwith Camel, fabricat de britanici, pe care au montat două mitraliere sincronizate în față.
Când Sopwith a introdus un „triplan” cu trei aripi, germanii au răspuns cu Fokker DR-1, favoritul nimănui altcuiva decât Manfred von Richthofen, temutul „Baronul Roșu”, care a fost creditat cu 80 de victorii oficiale înainte ca avionul său de vânătoare roșu cu trei aripi să fie în cele din urmă doborât în 1918.
Aeronavele Zeppelin bombardează ținte civile
De obicei, asociem bombardamentele aeriene cu tacticile Blitzkrieg ale Germaniei naziste din cel de-al Doilea Război Mondial, dar prima campanie de bombardamente cu țintă precisă a avut loc în 1915, când Germania a trimis dirijabilele Zeppelin de mare altitudine în raiduri de bombardament nocturn asupra unor ținte civile din Londra și Edinburgh.
Aeronavele Zeppelin pline cu hidrogen, folosite inițial pentru recunoaștere, zburau la peste 5.000 de metri și puteau să-și oprească motoarele pentru a efectua atacuri surpriză. Publicul britanic a denunțat „ucigașii de copii”, iar armata a desfășurat în cele din urmă avioane de vânătoare înarmate cu gloanțe incendiare pentru a incendia masivele Zeppelin.
Primele avioane de bombardament și-au început cariera ca avioane de recunoaștere, care au fost încărcate cu tot mai multe arme pe măsură ce trebuiau să lupte pentru a se întoarce din spatele liniilor inamice. Guttman spune că cele mai mari avioane de recunoaștere, precum gigantul rusesc cu patru motoare cunoscut sub numele de Ilya Muramets, au început să transporte bombe pe care să le arunce asupra inamicului „ca o ultimă insultă”.
