Prima lor colaborare cu Phoenix a fost ”Mica Țiganiadă”.
Înainte de a citi gândurile lui Ujică să ne amintim cântecul evocat:
45 de ani MUGUR DE FLUIER
Într-o zi din sesiunea de vară 1973, eram la bufetul din holul Universității din Timișoara, bînd în picioare, la una din mesele acelea înalte, o poșircă de cafea și trăgînd din nelipsitul Carpați fără filtru dintre degete, cînd a trecut, deodată, ca o pală de vînt vestea: „Vin Phoenicșii!” Ei erau înscriși la Facultatea de arte plastice, respectiv muzică, dar dădeau foarte rar pe la școală, ca și mine de altfel, care făceam prezență mai mult la bufet.
Și într-adevăr, după puțin timp, și-au făcut intrarea în trombă, trecînd în grabă pe lîngă noi și dispărînd pe culoarul de la arte. Mai puțin Covaci, care, venind spre masa mea, m-a măsurat din cap pînă-n picioare și mi-a spus: „Am auzit că ești unul dintre noi”. Asta voia să însemne că am părul lung. “Și-am auzit că scrii”. Am dat din cap că da. „Am o problemă”, zice. Peste puțin timp, erau programați să înregistreze la Electrecord un nou album, iar Victor Cârcu, textierul de atunci al formației, făcuse un blocaj la scris, după doar trei piese. „Treci pe la mine, ca să-ți arăt despre ce e vorba”, a mai zis Covaci. Știam, bineînțeles, unde locuiește, pe strada Moților, lîngă Maria, la celebra Tuși, bătrîna lui mătușă. Casa mamei lui era la periferie, în Freidorf. Informațiile despre mine le avea de la Șpitzi Reininger, pianistul lor, cu care eram amic pe teme de muzică și fotbal.
M-am dus, în aceeași după-masă – cred, la el, unde am aflat că are nevoie de cinci texte, pe o muzică gata compusă. „Nu pot asta”, i-am zis, “eu scriu proză, nu știu cu rime, dar am un prieten, Șerban Foarță, care e maestru în chestiuni de metrică. Am să-l întreb pe el. Să văd dacă-l conving”. „Bine”, zice Covaci, „ascultă aici”, și-mi cîntă la chitară acustică ceea ce urma să fie ‘Mica Țiganiadă’. „Dă-mi schema”, îi zic. Covaci a rupt o foaie dintr-un caiet de matematică și a notat-o. Am împăturit foaia, am pus-o în buzunarul de la piept al cămășii, și-am luat-o spre Șerban.
Cînd ajung la el, îl găsesc gata de plecare. „E o agapă la ‘Orizont’ (revista Uniunii Scriitorilor)”, îmi zice. „Hai să mergem”. Mie nu-mi convenea, fiindcă știam că trebuie să-l iau pe departe, ca să-l conving să scrie textul. Șerban, însă, nu era de întors din drum, pe vremea aceea, odată ce zărea cognac la orizont. Așa că am luat-o-ntr-acolo. Pe drum, am pus placa mizericordiei. „Uite”, i-am zis, „eu sint amic cu unul de la Phoenix și m-au rugat să-i ajut, că sînt într-un mare impas. Trebuie să înregistreze în curînd o placă la Electrecord, dar le lipsește un text. Muzica e compusă deja. Am aici schema metrică” și-am arătat spre buzunar. „Aha”, a răspuns Șerban, „dar tu măcar ai ascultat melodia?” „Da”, am zis. „Și a ce ți-a sunat?” Șerban și cu mine lucram pe vremea aceea, sub impresia formidabilei ‘Antologii a inocenței’ a lui Iordan Chimet, la o antologie a circului, într-un elan emulator nestăvilit. Pentru asta ne scormoneam memoria și răscoleam bibliotecile, întîlnindu-ne de vreun an, în fiecare zi, de după amiază pînă-n zori. Ei bine, tocmai în perioada aceea citeam amîndoi ‘Țiganiada’ lui Budai-Deleanu, în căutare de bîlciuri, iarmaroace și saltimbanci. Așa că i-am răspuns, cu glas scăzut, lui Șerban “cîntecul lui Covaci e un fel de mică țiganiadă”. Între timp, ajunsesem la ‘Orizont’. „I-auzi”, a zis Șerban, „dă hîrtia aia încoace”.
