Cum au ajuns comuniștii să se bată în Internaționale

 

Pe 28 septembrie 1864, muncitori din toată Europa se adună la Londra, la Saint Martin’s Hall, în semn de solidaritate față de polonezi, victime ale unei feroce represiuni ruse.

Adunarea a avut drept rezultat formarea Asociației Internaționale a Muncitorilor (AIM), care va fi cunoscută mai târziu ca Internaționala I.

La începutul anilor 1860, în toate domeniile (arte și literatură, diplomație și apărare, libera circulație a oamenilor și a mărfurilor, monedă etc.), Europa ajunsese la un nivel de integrare neatins nici măcar în zilele noastre, scrie site-ul istoric Herodote.

Sindicalismul nu face nici el excepție de la această tendință.

Sindicatele, apărute cu patru decenii înainte, în urma efectelor sociale ale revoluției industriale, unesc în rândurile lor pe membrii breslelor care aparțin meseriilor tradiționale și au un nivel bun de instrucție: tipografi, constructori, textiliști.

Odată cu formarea AIM, sindicalismul dobândește o dimensiune internațională, într-o perioadă de mare expansiune economică, sub domniile reginei Victoria și Napoleon III.

AIM sau Prima Internațională își stabilește ca obiectiv coordonarea luptei sindicale și populare din toate țările.

Ea este alcătuită dintr-un comitet central internațional și secții naționale.

Un intelectual german, refugiat la Londra după eșecul revoluțiilor de la 1848, este cel care redactează statutul AIM. Se numește Karl Marx și are 46 de ani.

Acesta trăiește în capitala Angliei în condiții materiale precare, publicând opere cu conținut teoretic dificile pentru cercurile de muncitori.

În 1864, este cunoscut de sindicaliști și socialiști grație unei broșuri – Manifestul Partidului Comunist – scrise împreună cu bogatul său prieten, Friedrich Engels. Capitalul va apărea abia peste trei ani, în 1867.

Asociația Internațională a Muncitorilor are în perioada sa cea mai înfloritoare câteva mii de membri și este subminată de rivalitățile dintre Karl Marx, care propovăduiește un socialism „științific” și liderii curentului anarhist, mai întâi Pierre Joseph Proudhon, apoi Mihail Bakunin.

AIM nu supraviețuiește tensiunilor create de Războiul Franco-Prusac și de Comuna din Paris din 1871.

Anarhiștii lui Bakunin sunt expulzați un an mai târziu, iar Internaționala I își mută sediul la New York, unde dispare într-o indiferență generală.

În iulie 1889, la inițiativa lui Engels, amicul lui Marx, mort cu șase luni înainte, socialiștii se întâlnesc din nou la Paris unde întemeiază Internaționala a II-a.

Din 1919 până în 1943, aceasta este concurată de Internaționala a III-a, zisă „comunistă” (Komintern) și controlată total de Stalin.

Apare și o a IV-a Internațională, concurentă a celorlalte, la inițiativa lui Troțki, în 1938. Ea va fi foarte în vogă printre tinerii agitați care au pus pe jar Occidentul în 1968.