Este singurul han istoric din București care și-a păstrat și astăzi forma de origine.
Fiecare proprietar avea 14 magazine, situate în partea de sus a pivnițelor cu boltă.
Doar trotuarul și camera gardianului erau proprietate comună.
Negustori importanți ai vremii respective au locuit în acest han, printre care și Constantin Anastasiu, care a înființat magazinul „La Vulturul de Mare cu Peștele în Ghiare”, clădire care încă există, fiind transformată într-o bancă, aproape de magazinul Cocor.
Sub semnătura Rex, Ilustrațiunea română din 9 octombrie 1935 publica articolul „Bucureștii care dispar – Hanul cu Tei”, pe care-l redăm integral:
Ce parfum arhaic din Bucureștiul de altădată, cu boieri în caftan de mătase, trecând în goana telegarilor cu caleștele peste poduri de lemn, ne amintește frumosul nume al Hanului cu tei!
Pe locul acesta din inima Capitalei s’a răsfățat pe vremuri un han cu tei umbroși, ale căror flori, în faptul primăverii, parfumau până departe, la biserica Zlătari.
Dăinuind până în vremurile noastre, Hanul cu tei este un monument desuet al unei capitale, care ia aspect de New-York, în miniatură.
Comerțul a cotropit de mult cartierul și astfel Hanul cu tei și-a schimbat menirea, devenind și el un umil supus al zeului Mercur.
Hanul cu tei a avut vremurile lui de glorie, cari au ținut până în ultimii zece ani.
Se găseau aici în special lucruri de marchitănie și cucoanele mondene se îmbulzeau în curtea pavată cu pietre de râu, prin magazinele elegante, ca să cumpere ce-i mai ieftin și mai frumos.
Mărfuri de Lipsca, de Paris, de Dresda și de Viena stăteau burduf în rafturile de lemn nevopsite și aurul curgea ca un val furtunos în buzunarele negustorimii instalată aici.
Pentru acele vremuri, negustorii din Hanul cu tei erau o elită închisă, unde se intra cu mare greutate.
Pentru un magazin cât de mic în curtea hanului se plăteau bani grei, sume ce par astăzi fabuloase, având în vedere halul de uitare în care erau lăsate aceste prăvălii cu dever de milioane.
Astăzi aspectul Hanului cu tei e neschimbat.
Aceeași viață patriarhală de bazar turcesc, aceeași molcomă prietenie domnește între negustorii cari vând mai toți mărfuri identice.
Mai la față stau pânzarii, alături postăvarii și marchitanii, amestecați unul ici, unul colea, la întâmplare.
Dar de unde aici era un du-te vino permanent, acum e o pace, o liniște care prevestește agonia.
Mărfurile stau ca și înainte, expuse pe tarabe de lemn, promițând cumpărătorului toată tentația lor de lumini, de foc și de culori.
Dar nimeni nu trece pe-acolo, nimeni nu se apleacă să pipăie calitatea unei țesături, nimeni nu privește desenul măiestrit al unei pânze.
Pe scaune, în fața dughenelor insalubre, cari altădată produceau aur curat, negustorii stau și așteaptă, bând cafele (3 lei ceașca mică) și discutând politică.
Cel mai bătrân negustor din Hanul cu tei, un moș simpatic și vorbăreț ne spunea oftând:
– Sunt zile când închid prăvălia fără să fac un ban saftea.
Ehei! ce vremuri am apucat noi și unde am ajuns!
Altădată, seara, mi-era frică să mă duc cu banii acasă, atâta bănet făceam toată ziua în prăvălie…
Eram înainte eu și patru băieți pricepuți și nu puteam sta un minut locului, atâta ne hărțuiau clientele.
Azi sunt singur și am timp să mă plictisesc, de mi s’a urât și mie!
– Bine, dar cum explici d-ta decăderea Hanului cu tei ? – am întrebat.
– Cum să explic? Alte vremuri, alți oameni cu alte obiceiuri. Noi nu le mai cunoaștem. Femeile de azi cumpără marfă proastă în magazine frumoase, cu lumini și galantare „cubist”.
Noi le dăm marfă aleasă dar avem niște chicinețe de magazine în care nici nu vor să calce… Se schimbă vremurile!
Batrânul negustor, decanul Hanului cu tei, ne părăsește.
După 48 de ore, în sfârșit, se arată o clientă.
