Deși se consideră ca dată oficială pentru Marea Schismă 16 iulie 1054, momentul rupturii totale dintre Răsărit și Apus a fost jefuirea Constantinopolului de către cruciații latini, pe 12 aprilie 1204.
Seniorii occidentali își împart bogățiile imperiului. Aristocrația și clerul bizantin se mută la Niceea, pe celălalt mal al Bosforului și îl ung ca „împărat al Romeilor” pe Teodor Lascaris, ginerele fostului Basileu Alexis III. Era ceea ce astăzi s-ar numi un „guvern în exil”.
Om energic și abil, Lascaris se folosește din plin de erorile occidentalilor. Rivalul său, împăratul latin Baldovin I, este ucis în 1205, la Adrianopole, hinterland al Constantinopolului, în lupta cu bulgarii țarului Caloian, veniți din nord.
Trei ani mai târziu, clerul ortodox, dispus să ajungă la o înțelegere cu Roma, îi face Papei Inocențiu III o propunere de compromis religios. Însă acesta respinge propunerea.
În 1210, Teodor Lascaris respinge un atac al sultanului turc din Iconium, pe care îl ucide cu mâna lui.
Apoi, trebuie să facă față ambițiilor despotului Epirului, Teodor Doukas Comnen, care urmărea să cucerească și Constantinopolul și să restaureze Imperiul Bizantin.
După moartea lui Teodor Lascaris, în 1222, despotul Epirului și împinge granițele până sub zidurile Constantinopolului. Atunci intră în joc un al treilea personaj: țarul bulgarilor, Ioan Assan III, care râvnea și el la tronul Bizanțului. Teodor Comnen este învins de acesta la Klokotnița (azi, în Bosnia), în 1230.
Pe tronul din Niceea vine în 1221 Ioan III Doukas, ginerele lui Teodor Lascaris. Acesta dă dovadă de o mare abilitate: profită atât de dificultățile rivalilor săi greci cât și de faptul că turcii Selgiucizi sunt ocupați să se bată cu mongolii și prea inițiativa.
Recucerește Tracia, partea europeană a fostului imperiu, intrând în Salonic, capitala Traciei, fără luptă, în decembrie 1246.
La moartea sa, pierderea Constantinopolului de către latini părea inevitabilă. Seniorii occidentali sunt prea dezbinați pentru a putea face față atacurilor grecilor. Însă căderea este întârziată de conflictele familiale din tabăra acestora și de lipsa unui sentiment național în rândul grecilor de rând.
În acest moment apare Mihail VIII Paleolog. Descendent dintr-o ilustră familie bizantină, el se prezintă ca moștenitor al vechilor împărați greci. Mihail se trage din neamul Comnenilor prin mama sa, și este înrudit cu Ioan III Doukas.
Tutore al tânărului urmaș la tronul Niceei, Ioan IV Lascaris, Mihail se proclamă el însuși împărat. Îl înfrânge apoi pe despotul Epirului și pe aliatul acestuia, prințul latin al Ahaiei, la Pelagonia, în iulie 1259.
Temându-se de o rezistență puternică a latinilor, în Constantinopolm Mihail face apel la flota genoveză și promite acestei republici italiene o serie de privilegii de care până atunci beneficia rivala sa, Veneția.
Până la urmă, Constantinopolul se va preda aproape fără luptă armatei bizantine: un general al lui Mihail, cu nume predestinat, Alexis Strategopoulos, este trimis în recunoaștere la marginea orașului și află de la locuitorii bizantini că aproape toți soldații latini, ca și flota venețiană, plecaseră în Bitinia pentru a lua cu asalt Insula Daphnousia.
Generalul profită, cere să i se deschidă porțile cetății, și își face intrarea cu mica sa trupă în noaptea de 24 spre 25 iulie 1561. Împăratul Baldovin II, trezit de gălăgie, abia de mai are timpul să părăsească palatul Vlaherne și să fugă cu o corabie.
Mihail VIII Paleolog însuși nu-și crede urechile când aude cum fusese cucerită cetatea. El este încoronat pe 15 august 1261 în Basilica Sfânta Sofia.
În bună tradiție bizantină, el îi scoate ochii rivalului său, Ioan IV Lascaris. Pentru a-și securiza tronul, Mihail nu se mulțumește cu alianța genovezilor ci, la sinodul de la Lyon din 1274, va recunoaște primatul Papei.
În fine, pentru a-l forța pe contele Carol de Anjou, fratele lui Ludovic cel Sfânt, să renunțe la drepturile sale asupra Imperiului roman de Răsărit, îi încurajează pe sicilieni să se revolte împotriva garnizoanei angevine care îi ținea sub ocupație, într-un eveniment numit „Vecerniile siciliene”.
