Aliații se întrunesc la Viena sub egida împăratului Austriei, Francisc I, și a cancelarului și ministrului său de Externe, abilul Metternich (42 de ani).
Franța este reprezentată de nu mai puțin abilul Talleyrand (60 de ani).
Francezul se înclină în fața împărțirii Marelui Ducat al Varșoviei, însă salvează regatul Saxoniei, aliat tradițional al Franței, care era dorit de Prusia. Aceasta se consolează anexând Renania.
La fel cum polonezii sunt „alocați” fără să fie consultați, tot așa și belgienii sunt uniți cu frații lor rivali din regatul Olandei.
Anglia dorea astfel să prevină o nouă anexare a Belgiei și mai ales a portului Anvers de către Franța.
Italienii din Lombardia și Veneția sunt reuniți într-un regat „lombardo-venețian”, parte integrantă a Imperiului Austriac.
Ciopârțirea Europei în pas de dans
Negocierile sunt furtunoase, dar acest lucru nu îi împiedică pe foarte numeroșii participanți să se amuze într-un vârtej de petreceri, care reînvie pentru un timp arta de a trăi a aristocrației secolului al XVIII-lea.
Negociatori și petrecăreți sunt foarte puțin tulburați când aud, pe 1 martie 1815, că Napoleon, împăratul căzut, și-a părăsit regatul său miniatural din Insula Elba și a debarcat la Golfe-Juan, urmărind să-și reocupe tronul pierdut.
Foștii Aliați se mobilizează din nou împotriva celui căruia îi spun „Uzurpatorul”.
În ciuda eforturilor reprezentnților săi, Franța nu poate evita repunerea în cauză a Tratatului de la Paris din 1814. Trebuie să se pregătească pentru pierderea altor câtorva teritorii noi și pentru o ocupație militară stabilită printr-un al doilea tratat de la Paris.
Congresul final își încheie lucrările fără a aștepta măcar înfrângerea definitivă a lui Napoleon la Waterloo (18 iunie 1815).
Noile granițe
Prin actul final sunt bătute în cuie următoarele:
– Rusia își sporește teritoriile cu cea mai mare parte a fostului Mare Ducat al Varșoviei, transformat într-un „regat al Poloniei”, înfeudat Țarului:
– Prusia se alege cu Pomerania suedeză, cu Saxonia de Nord, cu Westfalia și cu cea mai mare parte a Renaniei;
– Austria pune mâna pe Lombardia și Veneția, pe coasta adriatică (Iliria și Dalmația), Tirol și Salzburg;
– Mozaicul german este redus de la 350 de state la numai 39, reunite într-o confederație germanică, însă fără mai multă putere decât fostul Sfânt Imperiu Roman Germanic;
– Peninsula italiană nu mai este divizată decât în șapte state;
– Spania și Portugalia își „recuperează” suveranii, însă văd cum imperiile lor coloniale încep să se destrame;
– Suedia ia Norvegia de la Danemarca, îngăduindu-le norvegienilor o mare autonomie;
– Anglia își asigură câteva baze strategice: Malta în Mediterana, Heligoland în Marea Baltică, Cape Town la extremitatea Africii. Se mai îmbogățește cu câteva insule cu mirodenii luate de la olandezi (Tobago, Ceylon – azi, Sri Lanka) și de la francezi (Sainte-Lucie – azi, Maurițius).
În afara acestor modificări teritoriale, Actul final al Congresului de la Viena stabilește și câteva principii importante: libera circulație pe fluviile internaționale și interzicerea comerțului cu sclavi.
