Cum a ajuns Oceanul Înghețat să fie de două ori în istorie plin cu apă dulce

 

Oceanul Înghețat se întinde pe o suprafață de peste 14 milioane de kilometri pătrați. Cu mii de ani în urmă, el era umplut cu apă dulce.

Cercetătorii au descoperit că apele Oceanului Înghețat și ale mărilor nordice nu conțineau sare în timpul a cel puțin două perioade glaciare.

Una dintre aceste perioade a avut loc acum 70.000-60.000 de ani, alta acum 150.000-130.000 de ani, scrie Daily Mail.

În aceste epoci, oceanul a fost acoperit cu un enorm strat de gheață, gros de circa 900 de metri, care ținea captivă apa dulce, împiedicând-o să circule în afara zonei.

Cercetătorii au mai stabilit și că, din cauză că nivelurile oceanului erau mult mai scăzute în acele vremuri, aisbergurile masive ajungeau până la fundul mării, împiedicând și ele schimbul de mase de apă.

Scurgerile ghețarilor, topirea ghețurilor vara și râurile care se vârsau în Oceanul Înghețat au furnizat și ele mari cantități de apă dulce în sistemul din care apa nu putea scăpa.

Cercetătorii germani de la Institutul Alfred Wegner și de la Centrul Helmholtz pentru Studii Polare și Marine au făcut o analiză detaliată a depozitelor marine din Oceanul Înghețat.

Rezultatele studiului au demonstrat că Oceanul, împreună cu mările nordice, conțineau apă dulce și erau acoperite cu un strat masiv de gheață.

Gheața groasă împiedica apa dulce să se scurgă în Atlanticul de Nord pentru perioade scurte. Experții susțin însă că influxurile de apă dulce ar putea explica oscilațiile climatice rapide, pentru care până acum nu fusese descoperită nici o explicație satisfăcătoare.

Potrivit studiului lor, zonele plutitoare ale calotei glaciare din nord au acoperit mari porțiuni din Oceanul Înghețat în cursul ultimilor 150.000 de ani.

În cele două perioade, de acum 70.000-60.000 de ani, respectiv de acum 150.000-130.000 de ani, apa dulce s-a acumulat sub gheață, creând un ocean cu apă dulce vreme de milenii.

Etapa următoare a constat în determinarea modului în care marele bazin al Oceanului Înghețat, legat prin mai multe strâmtori de Pacific și de Atlanticul de Nord, ar fi putut ajunge să nu mai aibă apă sărată, ci apă dulce.

Geologul Ruediger Stein declară:

„Un astfel de scenariu este posibil, dacă realizăm că, în timpul perioadelor glaciare, nivelul mondial al apelor mărilor era cu până la 14 metri mai scăzut decât astăzi, iar masele de gheață din Arctica au putut restrânge și mai mult circulația lor.”

Zone puțin adânci, cum ar fi Strâmtoarea Bering sau strâmtorile Arhipelagului Canadian, erau în acea vreme deasupra nivelului mării, împiedicând scurgerea integrală a fluxului de apă dulce în Oceanul Pacific.

În mările nordice, aisbergurile mari și crustele de gheață aveau grosimi care ajungeau până la fundul apei, restrângând circulația fluxurilor mari.

Scurgerile ghețarilor, gheața topită în perioada verii și râurile care se vărsau în Oceanul Înghețat au furnizat mari cantități de apă dulce sistemului, estimate la cel puțin 1200 de kilometri cubici anual.

Această uriașă cantitate de apă a exercitat presiune prin strâmtorile mai adânci, cum ar fi zona dintre Groenlanda și Scoția, împiedicând apa sărată să pătrundă mai spre nord.

Geochimistul Walter Geibert spune:

„Odată ce mecanismul barierelor de gheață a dispărut, o apă sărată mai grea a putut să umple din nou Oceanul Înghețat.”