Cum a adus Gandhi independența Indiei cu un grăunte de sare

 

Pe 12 martie 1930, Mohandas Karamchand Gandhi începe ceea ce avea să rămână în istorie ca „marșul sării”. Este prima aplicație concretă a doctrinei sale a non-violenței.

În anii anteriori, Gandhi, a cărui poreclă, Mahatma („Suflet mare”), dată de Rabindranath Tagore, avea să devină al doilea nume, își înmulțise manifestațiile non-violente și grevele foamei.

Intenția lui era de a obține prin aceste proteste pașnice un statut autonom pentru India, asemănător celui de care beneficiau coloniile britanice cu populație europeană, Canada și Australia.

În lipsa unor rezultate efective, formațiunea sa politică, Partidul Congresului, își pierde răbdarea și amenință să declanșeze un război pentru obținerea independenței.

Pentru a nu fi copleșit de extremiștii din partidul său, Gandhi îl avertizează pe viceregele Indiei că următoarea sa campanie de nesupunere civică va avea ca obiectiv nu autonomia ci independența.

Astfel, el își părăsește ashram-ul (mănăstirea) din împrejurimile Ahmedabad, însoțit de câteva zeci de discipoli și de ziariști.

La ieșirea din ashram și pe tot parcursul drumului, mulțimi de pelerini fac un culoar în onoarea lui Gandhi și aruncă cu flori în calea lui. Mulți se alătură alaiului.

Lumea întreagă este cu ochii pe Gandhi, dar nimeni nu știe care este obiectivul precis al acestui „marș al martirilor”.

După un drum de 300 de kilometri, alaiul ajunge pe 6 aprilie la Jalapur, pe malul Oceanului Indian.

Gandhi face câțiva pași în apă, apoi ia între degete puțină sare cristalizată pe țărm, după reflux.

Prin acest mărunt, dar cu o mare simbolistică, el îi încurajează pe compatrioții săi să încalce monopolul statului asupra distribuirii sării.

Acest monopol îi obligă pe toți consumatorii indieni, inclusiv pe cei săraci, să plătească impozit pe sare și le interzice să facă sare din apa de mare.

Pe plajă, mulțimea, care ajunsese la multe mii de simpatizanți, îl imită pe Mahatma, și umplu toate recipientele pe care le aveau asupra loc cu apă din ocean.

Exemplul se răspândește cu rapiditate în întreaga țară.

De la Karachi la Bombay, toți indienii evaporă apă de mare și adună sarea sub ochii englezilor.

Peste 60.000 de contravenienți sunt aruncați în închisoare.

Indienii, fideli recomandărilor lui Gandhi, nu opun rezistență. Mahatma însuși este arestat pe 4 mai 1930. Ironic, el le spune temnicerilor: „În sfârșit, o să pot dormi!”.

După nouă luni de odihnă forțată, viceregele își recunoaște neputința de a impune legea britanică, îi eliberează pe toți prizonierii, inclusiv pe Gandhi, și le acordă indienilor de a-și recolta singuri sarea.

Prost inspirat și visceral atașat de Indiile Britanice, Winston Churchill, aflat atunci în opoziție parlamentară, îl ironizează pe „fachirul răzvrătit care urcă pe jumătate gol treptele palatului viceregelui”, scrie Hérodote.

Premierul britanic laburist Ramsay MacDonald, mai perspicace, deschide pe 13 noiembrie 1930, la Londra, sub egida regelui George al V-lea, o primă masă rotundă care să dezbată o ipotetică independență a Indiei.

Aflat încă în închisoare, la fel ca majoritatea șefilor hinduși ai Congresului, Gandhi lipsește, însă este fi invitat la cea de-a doua masă rotundă.

Aceasta este însă va fi întârziată de Al Doilea Război Mondial și de disensiunile dintre hinduși și musulmani.

Pe 15 august 1947, Imperiul Indiilor devine în fine independent, însă cu prețul unui sălbatic război religios și de sciziune între India și Pakistan, în care Gandhi își pierde viața.

Marșul sării” reprezintă în ochii indienilor echivalentul „Tea Party” de la Boston care a dus la independența Statelor Unite.