Crimele incredibile ale colonelului-dezertor Alexandru Sturdza. Trimiterea sublocotenentului-patriot Ciulei în fața plutonului de execuție

 

Sublocotenentul Constantin C. Ciulei, fiul căpitanului Constantin Ciulei din Slatina, proprietar al moşiei Urluiasca din judeţul Olt, s-a născut în anul 1886, a urmat studii agricole, iar la declararea mobilizării, în 1916 a plecat pe front alături de cinci fraţi şi de șase cumnaţi.

Ca sublocotenent în Regimentul 8 Buzău a luptat la începutul războiului pe frontul din Dobrogea, a fost rănit şi a revenit în unitate, fiind încadrat comandant de companie în Detaşamentul Mărculescu, formaţiune încadrată în Brigada 7 Mixtă comandată de colonelul Alexandru D. Sturdza (foto), care acţiona cu Divizia 15 Infanterie în sectorul Oituz-Vrancea.

Sublocotenentul Constantin C. Ciulei a ajuns victima ofiţerului trădător Sturza.

Când colonelul Sturdza i-a ordonat sublocotenentului Ciulei să se retragă de pe un aliniament favorabil, acesta şi-a dat seama de gravitatea situaţiei: se crea inamicului posibilitatea să pătrundă în spatele dispozitivului trupelor noastre.

Pentru a nu fi demascate intenţiile sale, colonelul a încercat să-i împuşte pe sublocotenentul Ciulei şi pe căpitanul Mărculescu, dar tentativa nu a reuşit, doar căpitanul fiind rănit.

Acest eşec l-a determinat pe colonel să-l acuze pe sublocotenent că s-a retras fără ordin cu compania din faţa inamicului (cota 625 Momâia) şi l-a deferit Curţii Marţiale al cărei preşedinte îi era foarte bun prieten, fără a avea alte probe decât „mărturia unor ofiţeri care nu au fost acolo”.

Colonelul Sturdza a fost decorat la data de 20 ianuarie/2 februarie, iar

sublocotenentul, datorită relaţiilor colonelului cu membrii Curţii Marţiale, a fost judecat şi condamnat la moarte pe 26 ianuarie/8 februarie.

Instanţa de judecată nu a luat în considerare motive temeinice pentru amânarea procesului: acuzatul era bolnav şi aducerea lui în această stare în faţa instanţei era ilegală; martorii principali lipseau; probele apărării nu au fost admise.

În ultimul său cuvânt adresat instanţei, sublocotenentul Ciulei a spus: ,,Nu sunt vinovat! Doresc să fiu trimis pe front, în linia întâia, ca să-mi fac datoria ca şi până acum”.

La 28 ianuarie/10 februarie 1917, ora 3 p.m., a fost executat în poligonul Bacău.

Nu a acceptat să fie legat la ochi.

La 24 ianuarie/6 februarie, sub pretextul că se duce să-şi ia rămas bun de la foştii subalterni, colonelul Sturdza, însoţit de ordonanţă şi de aghiotantul său, locotenentul Wachmann, a reuşit să treacă peste linia frontului prin sectorul Regimentului 2 Grăniceri, al cărui comandant fusese.

Ordonanţa sa a fost împuşcată fie de un glonţ rătăcit, fie chiar de colonel, pentru că a refuzat să dezerteze.

Colonelul Sturdza şi locotenentul Wachmann au reuşit să ajungă în liniile inamicului, fiecare pe alt traseu, dar din documentele găsite asupra cadavrului ordonanţei s-a descoperit planul trădării colonelului.

La data când Curtea Marţială l-a condamnat la moarte pe sublocotenentul Ciulei, sacrificat de adevăratul trădător, colonelul Alexandru D. Sturdza era deja la inamic, căci dezertase cu două zile înainte de judecarea procesului, la 6 februarie 1917.

Aflat la inamic, colonelul Sturdza a redactat o chemare, apoi racola prizonieri care s-o aducă în liniile românilor şi să-şi îndemne camarazii la trădare prin trecerea la inamic pentru „salvarea” ţării.

Din dispoziţia generalului von Gerock i-au fost puşi la dispoziţie 180 de

prizonieri români care să ducă trupelor române proclamaţia cu îndemnul la trădare, apoi să revină odată cu cei racolaţi.

Au acceptat propunerea să treacă linia frontului numai 30 de prizonieri, dar când au aflat ce misiune au, opt dintre ei au refuzat.

Ajunşi în dispozitivul armatei române, foştii prizonieri au predate comandanţilor chemarea ce-o aveau asupra lor, demascându-l pe trădător.

S-a întors la inamic unul singur din cei 22.

La data când a fost executat sublocotenentul Ciulei în sectorul Diviziei 8

Infanterie, a fost prins locotenentul colonel Crăiniceanu care se întorcea din liniile inamicului, unde se întâlnise cu colonelul Sturdza, de la care primise instrucţiuni şi material de propagandă pentru a racola militari români în acţiunea de trădare prin trecere la inamic.

Locotenentul colonel Crăiniceanu a fost judecat de Consiliul de Război al Corpului 1 Armată, care l-a condamnat la moarte şi a fost executat în faţa trupei din regimentul de infanterie al cărui comandant fusese.

La execuţie au asistat şi militari delegaţi din alte unităţi.