Atitudinea față de cetățenii chinezi după izbucnirea epidemiei de COVID-19 (coronavirus) în Wuhan a lăsat mult de dorit. Însă nu este o noutate, așa se comportă omenirea de aproape un mileniu.
Pentru a stopa extinderea leprei și a ciumei, oamenii au aplicat măsuri de carantină încă din Evul Mediu, evidențiază revista de istorie a BBC.
“Ciuma și amenințarea ciumei deosebesc un om de celălalt”, nota în memoriile sale scriitorul Alexander Kinglake în 1844. El considera că amenințarea unei epidemii a creat o barieră a fricii între est și vest.
“Bolile infecțioase au afectat populația încă din timpuri antice, aducând durere și teroare famillilor și comunităților. Umanitatea se împarte între curați și infestați. Excluziunea răpea orice urmă de demnitate umană”, adaugă sursa citată.
Prima menționare
Prima menționare a carantinei apare în Cartea Leviticului. Aici scrie că preoții îi izolau pe leproși pentru șapte zile.
Prima carantină organizată în mod oficial de autorități a avut loc în secolul al XIV-lea în Italia.
Autoritățile din Veneția au decis ca toate vapoarele care doresc să ancoreze vor fi controlate într-o lagună.
În 1377, autoritățile din Ragusa (astăzi Dubrovnik, Croația) au luat decizia de a interzice intrarea în oraș a persoanelor și bunurilor din țările infestate. Aceștia trebuiau să petreacă o lună pe o insulă nelocuită, în speranța că vor fi purificați de soare și vânt.
Carantina
Ulterior, măsura a fost extinsă la o perioadă de 40 de zile, astfel apărând cuvântul carantină, 40 în italiană fiind quaranta.
Oamenii nu erau atât convinși de utilitatea medicală a carantinei, ci de convingerea biblică prin faptul că Iisus s-a purificat spiritual după 40 de zile petrecute în sălbăticie.
Santa Maria di Nazareth din laguna venețiană a găzduit prima stație maritimă de carantină începând cu 1423. A fost inagurat primul spital care se ocupa atât de cei bolnavi de lepră, cât și cei afectati de ciumă.
St. Lazarus
În 1468 au luat naștere insulele Lazaretto Nuovo și Lazaretto Vechio, clădirile părăsite putând fi vizitate și astăzi. Ambele sunt asociate cu spitalul St Lazarus pentru leproși.
În urma unei investigații arheologice din 2007, în Lazzaretto Vecchio au fost descoperite peste 1500 de schelete, majoritatea de la victime ale ciumei bubonice. Experții cred că pe insulă mai sunt câteva mii de schelete nedescoperite.
În 1536, ciuma a lovit Anglia, dar oamenii nu erau pregătiți. Auritățile au impus amplasarea unei cruci albastre pe casele în care se afla o persoană bolnavă.
Toți cei care locuiau acolo erau obligați să nu părăsească acea clădire timp de o lună.
Doar o persoană neinfectată trebuia nominalizată pentru a părăsi clădirea și a-i aproviziona pe ceilalți cu mâncare și apă. Această persoană trebuia să poarte un bandaj alb.
Londra
În 1539, când epidemia a atins Londra, oamenii erau deja conștienți de carantina de 40 de zile.
Intrarea în Londra a persoanelor din zone contaminate a fost strict interzisă, fie vorba de cale maritime sau terestră.
Un secol mai târziu, toate casele cu persoane infestate erau păzite de oamenii legii. Ulterior s-a dispus ca toate persoanele să fie transferate în “Casa Pestei”.
Cu timpul au apărut și alte Lazzaretto în Italia, cu scopul clar de a ține sub control bolnavii, de cele mai multe ori în condiții care lăsau de dorit.
În 1780, prizonierul englez John Howard a decis să prezinte condițiile de viață de pe Lazaretto. El și-a publicat în 1789 impresiile în documentul intitulat “O contabilizare a principalelor Lazaretto din Europa”.
“Lazaretto Nuovo era sub orice critică. M-au dus într-o cameră murdară, plină de igrasie, fără masă, scaun sau pat. Apoi am fost transferat la Lazzaretto Vecchio, dar a fost o nouă dezamăgire. Șase nopți am dormit pe jos, pe o suprafață rece din cărămidă. Apoi m-au mutat într-o cameră cu priveliște mai bună, însă mirosul era mai rău decât în cel mai prost spital. Mi-am pierdut apetitul și am început să resimt febră. I-am convins să văruiască în alb camera și asta m-a ajutat să resist acolo”, scria Howard.
America de Nord
În aceeași perioadă, în America de Nord izbunicseră epidemiile de febră galbenă și vărsat de vânt. Toate porturile majore instituiseră măsuri de carantină.
Primul pas era ca vasele să arboreze un steag galben și să petreacă o anumită perioadă în port. La acea vreme, oamenii nu știau că măsurile erau complet inutile. Febra galbenă era transmisă de țânțari, care oricum nu puteau fi stopați în a răspândi boala.
Principalul pericol în secolul al XIX-lea l-a reprezentat epidemia de holeră. Doar că britanicii l-au asociat cu fluxul de imigranți.
În ciuda restricților, în 1832, epidemia a ajuns în New Tork. Mai productive s-au dovedit măsurile adoptate de autoritățile din Liverpool în 1866.
După ce s-a aflat că pe vasul Virginia au murit 38 de persoane, vasul a fost obligat să ancoreze la 20 de mile de țărm. Un vas-spital a preluat pasagerii în larg și i-a tratat timp de câteva săptămâni. Epidemia a ajuns și în oraș, însă fără urmări tragice.
Ciuma
Medicina a evoluat, însă teama a rămas la nivel medieval. Ciuma nu a dispărut de-a lungul secolelor și o a treia pandemie s-a declanșat în 1855 în China. În jumătate de secol a ajuns pe toate continentele pământului.
În SUA a fost avansată ideea că boala își are originile în China, întărind astfel prejudecățile împotriva asiaticilor.
În 1900, când Wong Chut King a murit (probabil) de ciumă în San Francisco, autoritățile au impus cu forța carantină în întreg Chinatown. Zona a fost închisă, nimeni nu mai putea ieși, întreg cartierul fiind înconjurat de poliție.
În mod bizar, vizați erau doar etnicii asiatici nu și cei care au intrat in contact cu ei. Albii au putut părăsi Chinatown, în timp ce asiaticii au fost izolați complet. Asta a alimentat zeci de ani ură rasială față de asiatici.
O situație similară a avut loc la finalul anilor 1890, când 1200 de imigranți evrei din Rusia au fost reținuți la sosirea în SUA, ca urmare a suspiciunii că pe vas s-ar afla bolnavi de febră tifoidă.
În ianuarie 1900, Chinatown din Honolulu a fost incendiat într-un efort disperat de a ține sub control epidemia de ciumă.
Venin și antibiotice
Apariția vaccinului și a antibioticelor a redus utilitatea carantinei în secolul al XX-lea, însă izolarea oamenilor cu boli transmițible a continuat uneori mână în mână cu legi draconice.
În 2003 când a izbucnit sindromul respirator acut sever (SARS), guvernul chinez a amenințat cu execuția sau închisoarea pe viață pe cei care se fac responsabili de răspândirea virusului.
Rămâne de văzut dacă măsurile de carantină și izolare pot preveni o pandemia globală de coronavirus, însă istoria a arătat că este o linie foarte subțire între intenția vitală de a preveni răspândirea bolii și limitarea libertăților individuale și demonizarea străinilor.
