Online

Constantin Mille despre CHESTIUNEA evreiască, după Marea UNIRE

 Cătălin Pena
Constantin Mille despre CHESTIUNEA evreiască, după Marea UNIRE

Duminică, 30 decembrie 1918, a fost publicat un Decret-Lege prin care evreii primeau, după Marea Unire, aceleaşi drepturi ca românii, însă pentru a le obţine nu era deloc simplu.

Constantin Mille (foto) a luat imediat atitudine într-un articol cu titlul Drepturi Evreilor? : “Decretul-lege care a apărut în Monitorul Oficial Duminică se încearcă a da o soluţie mult discutatei chestiuni evreeşti, dar numai se încearcă, căci soluţia nu este o soluţiune. Decretul-lege e menit să nemulţumească pe toată lumea. Va nemulţumi pe antisemiţi, şi când zic antisemiţi nu mă gândesc numai la d-l Cuza, D-sa este o cantitate neglijabolă, deşi foarte gălăgioasă. Mă gândesc la o bună parte din oligarhia noastră care prin instict şi interes este antisemită.  Ea va fi nemulţumită căci pe poarta cetăţeniei române va putea intra tocmai acea parte a Evreilor pe care o consideră ca periculoasă: intelectualitatea evreiască.

Decretul-lege va avea darul să nemulţumească adânc pe toţi evreii, cari văd în el o negaşiune de fapt a drepturilor lor de cetăţeni. Când pentru a-ţi recunoaşte dreptul se cer atâtea formalităţi şi acte – mulţi se vor lipsi de această cetăţenie.

Dar chestiunea merită a fi discutată pe larg. Aceasta o vom face cu sinceritate şi cu lipsă de ipocrizie, cu cari tratăm toate chestiunile.

Până atunci dau cuvântul celor interesaţi în cauză: Evreilor însişi”.

 

 “Rezoluţia Adunării Naţionale din 1 decembrie 1918 privind unirea Transilvaniei cu România stabilea la punctul 3: „Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani.” Prin hotărârile de Unire din 1918, toţi locuitorii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei au încetat să mai fie cetăţeni ai statelor din care s-au desprins respectivele teritorii (Rusia, Austria, Ungaria). Decretele regale din 9 aprilie, 11 decembrie şi 18 decembrie 1918 ratificau Unirea provinciilor respective cu România, locuitorii acestora devenind automat cetăţeni români, dacă nu optau pentru o altă cetăţenie.

În timp ce evreii din Basarabia, Bucovina şi Transilvania erau de drept cetăţeni români, Constituţia României, prin articolul 7, conţinea unele restricţii în privinţa evreilor din vechiul Regat. Un pas spre înlăturarea acestei discriminări s-a făcut prin decretul-lege din 30 decembrie 1918, care stabilea: „Locuitorii Regatului, majori, fără deosebire de religie şi care nu s-au bucurat de plenitudinea drepturilor de cetăţenie, vor putea dobândi exerciţiul acestor drepturi când vor dovedi, după formele legii de faţă, că sunt născuţi în ţară şi că nu au fost supuşi unui stat străin.” Decretul prevedea modalităţile de obţinere a cetăţeniei, printr-o hotărâre judecătorească, dar menţinea o formă greoaie de acordare a calităţii de cetăţean român. De aceea, la 28 mai 1919 s-a publicat un alt decret-lege, care prevedea: „Locuitorii evrei ai vechiului Regat, majori, născuţi în ţară, care n-au fost supuşi unui stat străin, sunt cetăţeni români şi se vor bucura de toate drepturile cetăţeneşti, dacă manifestă această voinţă, făcând declaraţia că ei sunt născuţi în România şi că nu s-au bucurat de o protecţie străină.”

De această dată nu mai era nevoie de procurarea unor acte şi de o hotărâre judecătorească, decretul precizând: „Simpla declaraţie că voiesc să dobândească drepturile de cetăţenie este îndestulătoare.” În fond, prin acest decret-lege se acorda cetăţenie tuturor evreilor din vechiul Regat. Astfel, din mai 1919 evreii de pe întreg cuprinsul ţării erau cetăţeni români. Problema minorităţilor naţionale a format obiectul dezbaterilor la Conferinţa Păcii de la Paris, cu prilejul elaborării Tratatului de pace cu Austria. Statele succesorale monarhiei habsburgice, precum şi Grecia, urmau să semneze un tratat special privind minorităţile naţionale. În legătură cu acest act diplomatic s-au făcut multe speculaţii, afirmându-se că România s-ar fi opus acordării drepturilor politice pentru minorităţi, în special pentru evrei”, Ioan Scurtu în “Statutul politico-juridic al evreilor din România (1858-2004):

 

Inapoi la articole
Citește în continuare pe EVZ Istoric