Evenimentul Istoric > Articole online > Geneza României > Consiliul de Coroană de la Sinaia din 21 iulie/3 August 1914
Articole online

Consiliul de Coroană de la Sinaia din 21 iulie/3 August 1914

consiliu

Începutul secolului al XX-lea a dus cu sine o accentuare a contradicțiilor dintre Marile Puteri ale Europei care doreau împărțirea și, după caz, reîmpărțirea sferelor de influență pe bătrânul continent, mai ales în Peninsula Balcanică. Și, astfel, atentatul de la Sarajevo, sau „împușcătura care s-a auzit în toată lumea”, în urma căruia arhiducele Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austro-Ungariei, și soția sa, ducesa Sophie Albina Chotek, au fost uciși de tânărul sârb-bosniac Gavrilo Princip, a reprezentat doar un pretext așteptat, practic, de mai toate cancelariile europene. În aceste condiții, după un ultimatum pe care guvernul de la Belgrad l-a respins în termeni categorici, la 15/28 iulie 1914, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, fapt care a dus la declanșarea Primului Război Mondial.

Consiliul de Coroană de la Sinaia din 21 iulie/3 August 1914

Îndată după declararea conflictului, monarhia bicefală austro-ungară a trecut la presiuni diplomatice asupra guvernului de la București pentru a determina România să intre în război alături de Puterile Centrale, pe baza Tratatului de Alianță din 1883, reînnoit în anul 1913, după cum se arată într-o analiză publicată pe pagina de Facebook a Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”

În această situație, o participare a României în război alături de Dubla Monarhie, în cuprinsul căreia românii erau supuși unei aspre asupriri naționale, reprezenta un fapt imposibil sub raport moral. Regele Carol I, deși dorea să pună în aplicare Tratatul de Alianță – în pofida caracterului defensiv al acestuia – nu a putut ignora dificultățile care împiedicau obținerea acordului țării de a intra în război alături de Puterile Centrale.

Politica intransigentă a guvernului maghiar față de revendicările legitime ale românilor din cuprinsul regatului multinațional a reprezentat un puternic impediment. În consecință, suveranul român a refuzat să admită complicitatea Serbiei la asasinarea arhiducelul Franz Ferdinand, considerând că guvernul de la Belgrad era îndreptățit să respingă acuzațiile care îi erau aduse.

Dat fiind acest context, alianța cu Puterile Centrale, realizată la sfârșitul secolului al XIX-lea, mai exact în 1883, sub auspiciile Congresului de Pace de la Berlin, devenea cu neputință de aplicat în noile împrejurări. Tocmai de aceea, ținând cont și de poziția strategică a României, Marile Puteri europene sondau opinia regelui și a lui Ion. I. C. Brătianu despre o eventuală participare la conflict.

Primul ministru considera neutralitatea ca o perioadă de tranziție, o expectativă armată, în vederea pregătirii interne și intrării în război alături de Antanta, pentru desăvârșirera întregirii statale

În schimb, prusac până în măduva oaselor, regele Carol I dorea intrarea României în război alături de Centrali, ca o contrapondere la politica expansionistă a Rusiei.

În aceste condiții, la 21 iulie/3 august 1914 a avut loc la Sinaia, la Castelul Peleș, ședința Consiliului de Coroană la care au participat severanul, miniștrii în funcțiune, foștii prim-miniștri, precum și șefii partidelor politice.

Regele Carol I și-a luat alături pe cei doi lideri conservatori, adepți ai Puterilor Centrale, respectiv Th. Rosetti și P. P. Carp. De cealaltă parte, prințul Ferdinand avea în dreapta pe Ion. I. C. Brătianu, iar la stânga pe Alexandru Marghiloman. În deschiderea dezbaterilor, cu exemplarele Tratatului de alianță încheiat cu Puterile Centrale pe masă, regele Carol I și-a prezentat punctul de vedere:

„O politică de sentiment îmi pare inadmisibilă într-un moment în care soarta întregii Europe este în joc, a Europei în care România a devenit, datorită înțelepciunii sale politice, un factor important. Prudența este o mare virtute, dar ea nu trebuie împinsă prea departe, în orele de suprem pericol curajul și hotărârea primează înainte de toate”.

Firește, cu această manieră de a privi lucrurile, suveranul României, părtinind Puterile Centrale, nu admitea alternativa neutralității

„Neutralitatea este o soluție rea, care va face ca România să piardă înalta situație pe care a câștigat-o”.

Regele a respins categoric alianța cu Antanta, considerând-o profund dăunătoare, „contrară sentimentelor unanime ale țării”

Mai mult, unica soluție demnă și viabilă, conformă cu interesele Statului Român, nu putea fi decât alăturarea la Tripla Alianță care, prin formidabila sa putere militară, ar fi câștigat războiul.

În continuarea dezbaterilor, liderii politici și-au exprimat punctul de vedere cu privire la poziția pe care România trebuia să o adopte. În afara liderului conservator P.P. Carp, filogerman convins care considera că o alianță cu Germania însemna, de fapt, alianța României cu Europa civilizată, toți ceilalți oameni politici prezenți la ședință, inclusiv Th. Rosetti, s-au exprimat pentru adoptarea unei stări de neutralitate.
În final, Ion. I. C. Brătianu a pledat cu toată fermitatea în favoarea neutralității, susținând că Tratatul nu obliga România la o participare la război alături de aliații săi, considerând că nu se putea admite ca Puterile Centrale să dispună, așa cum doresc, de soarta României:

„Nu ne-au făcut cinstea să ne comunice măcar intențiile lor. După ce războiul a fost împlinit, ne-au cerut să luăm armele alături de ele. Un stat ca al nostru, care în alianță a intrat ca un stat suveran și pe picior de egalitate, nu poate fi tratat în așa chip. Acesta n-a fost gândul nici al celor care acum 30 de ani au legat soarta noastră externă de Tripla Alianță și nici nu poate fi gândul celor răspunzători de destinele Regatului”.

Spre finalul dezbaterilor, unii oameni politici conservatori filogermani, ca de exemplu Alexandru Marghiloman, au propus adoptarea unei „neutralități definitive”, soluție care, de fapt, ar fi avantajat Puterile Centrale. După confruntarea opiniilor, s-a adoptat formula unei „neutralități tranzitorii”, a „expectativei armate”, care corespundea cel mai deplin intereselor neamului.

Îndată după Consiliul de Coroană și declararea neutralității s-a întrunit Consiliul de Miniștri care, printr-un comunicat inserat în presă, redactat cu mare prudență, făcea cunoscută poziția oficială a României. Consiliul a decis că „România își va lua toate măsurile pentru paza frontierelor ei”. Guvernul român, în acord cu regele și oamenii politici favorabili neutralității, a explicat Puterilor Centrale rațiunea adoptării acestei poziții, pentru a nu provoca suspiciune sau reacții violente. Argumentele principale puse în discuție erau prevederile Tratatului de Alianță care, în cazul acesta, nu solicita intervenția României, precum și lipsa de pregătire a țării, care nu-i îngăduia să intre în război.

Prin urmare, în concepția lui Ion. I. C. Brătianu, neutralitatea reprezenta o stare de provizorat, un răgaz necesar pentru pregătirea intrării în luptă alături de Puterile Antantei. În același timp, liderul conservator Alexandru Marghiloman aprecia neutralitatea drept strictă și definitivă, în dezacord cu guvernul și opinia publică.

Pentru moment, comunicatul prezentat presei a satisfăcut Puterile Centrale care, prin intermediul lui Ottokar Czernin, reprezentantul Austro-Ungariei la București, au transmis că „apreciind hotărârile Consiliului de Miniștri român, Puterile Centrale le găsesc conforme relațiilor amicale și continuă a considera România ca aliata lor. Noi ținem deci cont cu larghețe de interesele românilor și așteptăm cu deplină încredere ca România să păzească frontierele din Moldova și să respingă o eventuală invazie rusă”.

Autor: Cercetător științific III dr. Ion Rîșnoveanu

Registration

Aici iti poti reseta parola