În Franţa medievală şi catolică, divorţul nu era posibil decât în mod cu totul excepţional. Unul dintre motive era neputinţa soţului de a-şi îndeplini îndatoririle conjugale.
Într-o carte din 1979 care a fost un mare succes editorial, „Le tribunal de l’impuissance: virilité et defaillances conjugales dans l’ancienne France” („Tribunalul impotenţei: virilitate şi eşecuri conjugale în vechea Franţă”), istoricul Pierre Darmon a adunat mai multe cazuri în care bărbaţii erau chemaţi să răspundă în faţa legii pentru deficienţele lor fiziologice.
Unul dintre cele mai spectaculoase cazuri este cel al lui René de Cordouan, marchiz de Langey, în vârstă de 25 de ani, care, în 1657, este chemat în faţa instanţei de către soţia sa, şi ea o aristocrată abia ieşită din vârsta copilăriei, Marie de Saint-Simon de Courtomer, de 14 ani.
Probă în public
La acea vreme, Biserica considera că un bărbat care nu îşi onorează fizic soţia trădează legământul sfânt al căsătoriei. Dacă se dovedea că lucrurile stau astfel, Biserica valida divorţul şi îi putea pretinde soţului neputincios să-i plătească soţiei daune interese.
După mai multe interogatorii separate şi inspecţia minuţioasă a organelor genitale ale celor doi soţi, tânăra marchiză obţine în justiţie reunirea „Congresului” pentru a proba impotenţa soţului. Aceasta însemna îndeplinirea datoriei conjugale prin decizia tribunalului şi în prezenţa martorilor.
Marchizul de Langey a fost nevoit să se supună umilitoarei probe de faţă cu martori aleşi din sânul tagmei medicale, clericale, juridice precum şi al unor civili. Rezultatul trebuie să fi fost dezamăgitor, de vreme ce marchizul a pierdut procesul, o parte din bunurile sale şi i s-a interzis să se recăsătorească până la decesul fostei soţii.
Eroarea judiciară dovedită
Culmea este că aceasta moare după câţiva ani, iar marchizul se căsătoreşte din nou şi are cu noua soţie nu mai puţin de şase copii, dovedind astfel că totul a fost o mare eroare judiciară.
Drept urmare, instituţia „Congresului virilităţii”, instituită în 1550, este abolită în 1677, iar meritul îl are un aristocrat astăzi uitat pe nedrept, care a fost sacrificat pe altarul justiţiei: marchizul de Langey.
Din acel moment şi până la sfârşitul secolului XVIII, un simplu control al aparatului genital a devenit suficient pentru ca instanţa să se edifice.
