Alexandru și fratele său geamăn, Ion Lapedatu, au aparţinut unei ilustre familii transilvănene.
Alexandru Lapedatu s-a impus în conștința neamului românesc prin interesul deosebit acordat istoriei, intrând în serviciul Academiei Române și devenind editorul prestigiosului Buletin al Comisiunii Monumentelor Istorice, apoi membru şi preşedintele acesteia.
În 1923, Alexandru Lapedatu a fost desemnat ministru al Cultelor şi Artelor în patru guvernări.
A fondat, împreună cu Ioan Lupaş, Institutul de Istorie Naţională din Cluj (1920), la conducerea căruia s-a aflat până în 1938.
În 1923 a fost numit director general al Arhivelor Statului.
A participat la Conferinţa de pace de la Paris (1920) şi la cea de la Geneva (1922), în calitate de consilier al delegaţiei române; a fost, în mai multe rânduri, senator, iar între 1936-1937 a fost şi preşedinte al Senatului; ministru al Cultelor şi Artelor (1923-1926, 1927-1928, 1934-1936), ministru ad-interim la Muncă, Cooperaţie şi Asigurări Sociale (1927); ministru secretar de stat (1933-1934, 1936-1937).
Alexandru Lapedatu a întreprins importante investigaţii în arhive, rezultatele acestora concretizându-se într-o serie de volume: „Documente istorice din arhivele Braşovului” (1903), „Catagrafia bisericelor bucureştene la 1810” (1907); „Documente şi lămuriri cu privire la desfacerea propietăţilor moldovene peste Prut” (1916).
A realizat şi lucrări privitoare la unii domnitori: Radu cel Frumos, Ştefan cel Mare, Mihnea cel Rău, precum şi la unii prelaţi şi oameni de cultură: „Damaschin, episcopul şi dascălul”, „Dr. Ioan Scurtu, cuvinte de amintire”.
A fost, de asemenea, preocupat de probleme de artă bisericească: „Câteva cuvinte asupra bisericilor Sf. Nicolae Domnesc şi Trei Ierarhi”, „Curtea de Argeş et ses monuments”, „Scurtă privire asupra cestiunii conservării monumentelor istorice”, „Monumentele noastre istorice în lecturi ilustrate”.
Membru corespondent (26 mai 1910), apoi membru titular (10 oct. 1918), vicepreşedinte (1934-1935, 1938-1939), preşedinte (31 mai 1935-3 iun. 1938) şi secretar general (5 febr. 1939-1 iun. 1948) al Academiei Române.
Schimbările politice de după cel de al doilea război mondial au adus cu sine eliminarea fraților Lapedatu din viaţa publică.
În 1950, regimul comunist a anulat pensia lui Alexandru Lapedatu, lăsându-l fără nici un venit.
El a fost arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 în grupul „demnitarilor”.
A murit pe 30 august 1950 în închisoarea din Sighetu Marmației și a fost îngropat în groapa comună fără semn pe mormânt.
Cenotaful său se află în cimitirul „Groaveri” din Brașov.
Fratele său, Ion, izolat şi rămas fără mijloace de existenţă, a murit la 24 martie 1951.
Economistul şi omul politic Ion I. Lapedatu, membru de onoare al Academiei Române (25 mai 1936), a urmat cursurile Liceului „Andrei Şaguna” şi ale Şcolii Comerciale Superioare din Braşov, perioadă în care a desfăşurat o intensă activitate publicistică, colaborând la „Gazeta Transilvaniei”, „Telegraful Român” şi „Tribuna”, potrivit dicţionarului „Membrii Academiei Române (1866-2003)” (Ed. Enciclopedică/Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2003). În 1898 s-a înscris la Universitatea din Budapesta, urmând în paralel şi cursurile Seminarului Economic.
Cu Goga
În anii studenţiei a fost unul din iniţiatorii revistei „Luceafărul”, alături de Octavian Goga, şi a făcut parte din Societatea Studenţilor Români „Petru Maior” (al cărei preşedinte a devenit în 1901).
După terminarea studiilor universitare a fost numit al doilea secretar al Asociaţiunii Transilvane pentru Limba Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA) şi a fost numit director al băncii „Ardeleana” din Orăştie, apoi director al Băncii de Asigurare din Sibiu. A participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 şi la alcătuirea Consiliului Dirigent al Transilvaniei, încredinţându-i-se funcţia de secretar al Resortului Financiar.
În calitate de specialist în probleme economico-financiare, Ion Lapedatu a fost delegat al guvernului român la Conferinţa Financiară Internaţională de la Bruxelles, membru al delegaţiei române de lichidare a datoriilor postbelice de la Budapesta, delegat în Comisia reparaţiilor de la Paris.
A fost profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Cluj (din 1922), deputat, ministru de Finanţe (1926-1927), apoi administrator şi guvernator al Băncii Naţionale a României (1944-1945).
În paralel, a desfăşurat o neobosită activitate de cercetare, concretizată în cărţi, studii şi articole, între care: „Teoria matematică a asigurărilor vieţii” (1900), „Adam Smith. Sistemul său de economie politică” (1903), „Studii de contabilitate” (1904), „Chestiuni de finanţe publice. Moştenirea austro-ungară. Unificarea monetară” (1923), „Problema datoriei publice şi reforma monetară” (1924), „Banca Naţională a României. Reforma din 1925” (1925) etc.
Strălucit orator, ţinea discursuri fascinante.
