Comuniștii îl mai țin trei ani în pușcărie pe marele istoric și patriot prin Decizia MAI

 

Arestat de regimul comunișt în 5/6 mai 1950, a fost internat la Sighet pe timp de 24 luni, încadrat ulterior în Decizia MAI nr. 334/1951; pedeapsa a fost majorată cu 60 luni, conform Deciziei MAI nr. 559/1953. A fost eliberat prin amnistie, la 5 mai 1955.

Ioan Lupaş, istoric şi om politic, membru titular al Academiei Române, s-a născut la 9 august 1880, la Sălişte, judeţul Sibiu.

A absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie la Budapesta (1900-1904), unde şi-a luat licenţa, apoi şi doctoratul în istorie (1904), cu teza „Biserica ortodoxă din Transilvania şi unirea religioasă din veacul al XVIII-lea”.

În anii studenţiei face parte din Societatea studenţilor români „Petru Maior” şi se numără printre întemeietorii revistei ‘Luceafărul (1902).

Şi-a continuat pregătirea la Berlin (1904-1905). În 1905 este numit profesor la Institutul Andreian din Sibiu, apoi inspector şcolar confesional (1909-1919) şi protopop de Sălişte (1909-1920).

În domiciliu forțat

În perioada 1916-1917, a avut domiciliu forţat în Sopron şi în Budapesta, Ungaria.

Militant pentru unirea Transilvaniei cu România, a fost delegat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, şi, apoi, secretar general al Resortului Culte şi Instrucţiune Publică din Consiliul Dirigent; deputat al Săliştei în primul Parlament al României reîntregite.

Între 1919-1946 a fost profesor de „istorie nouă a românilor şi de istoria Transilvaniei”, apoi profesor de Istoria românilor la Universitatea din Cluj.

Membru corespondent (1914), apoi membru titular (1916) al Academiei Române (repus în drepturi ca membru titular la 3 iulie 1990), preşedinte al Secţiunii Istorice a Academiei (1932-1935), membru în Comitetul central şi preşedinte al Secţiei istorice a Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA).

Institutul de Istorie Naţională din Cluj

Împreună cu Al. Lapedatu a pus, în 1920, bazele Institutului de Istorie Naţională din Cluj, pe care l-a condus până în 1945, publicând zece Anuare ale acestuia.

Deputat în mai multe legislaturi, ministru al Sănătăţii şi Ocrotirilor sociale (1926-1927), apoi al Cultelor şi Artelor (1937-1938); din cauza activităţii sale politice, a fost închis mai mulţi ani la Sighet din dispoziţia autorităţilor comuniste.

A publicat numeroase lucrări, manuale didactice, articole, note, recenzii, majoritatea tratând teme de istorie a românilor transilvăneni, istoria Bisericii şi a culturii româneşti.

Acestora li se adaugă câteva monografii ale unor mari personalităţi ale istoriei şi culturii naţionale, precum şi lucrări referitoare la istoria presei româneşti.

A murit la Bucureşti, la 3 iulie 1967.

Parteneri