Un aspect mai puțin știut al Epocii de Aur, care a stârnit mare interes în rândul istoricilor a fost felul în care întregul aparat central de conducere a devenit un pluton de păpuși cu sfori la dubla-comandă a soților Ceaușescu. Punctul forte al cuplului dictatorial pare să fi fost discreția, după cum susține profesorul universitar Lavinia Betea, în cadrul podcastului EVZ Capital, Istoria Secretă, moderat de jurnalistul Ionuț Cristache.
„Soții Ceaușescu nu se confesau celorlați. Nu dădeau interviuri, n-au purtat niciodată acest gen de conversații pe care le purtăm noi acum. Din momentul în care Ceaușescu a venit la putere, ba chiar mai înainte, pentru că e vorba de acea disciplină a partidului unic, era considerată crimă de partid să începi să-ți discuți acasă problemele politice.”
Nicolae și Elena Ceaușescu făceau împreună lista scurtă a invitaților
După modelul preluat cel mai probabil de liderul sovietic Iosif Stalin, care își ținea subordonații aproape seară de seară la reședința sa, Nicolae Ceaușescu și-a creat propriul sistem de control al subalternilor săi.
Profesorul universitar Lavinia Betea, autoarea biografiei Elenei Ceaușescu și a altor cărți-document despre regimul comunist a explicat în ce consta această formă de supraveghere instituită de dictator: „Ei plecau de la ședințe, se termina programul lor pe la orele 17, 18, 19 (…) după care mergeau acasă, cinau și alcătuiau ei mica listă prin care își convocau apropiații la club Bazin. Ceilalți stăteau acasă angoasați. Nu se bucurau nici dacă erau chemați, era o seară compromisă, după toată uzura zilei care trecuse urma o seară încă și mai obositoare în care se uitau la televizor și, evident, dădeau din cap la ce spuneau Ceaușeștii, dar dacă nu-i invitau, urma o altă angoasă: «înseamnă că am căzut în dizgrație».”
Un scop secundar, dar la fel de important, al întâlnirii de taină de pe malul Herăstrăului era acapararea timpului liber al celor mai apropiați colaboratori, Ceaușescu asigurându-se astfel că taie din scurt orice încercare a subalternilor săi de a se organiza într-un pol de putere alternativ care i-ar fi putut deveni o amenințare.
