Ciuma lui Caragea a fost o epidemie de ciumă care a afectat Țara Românească (parte din actuala Românie) între 1812 și 1813, în timpul domniei lui Ioan Gheorghe Caragea. Aceasta a fost una dintre cele mai severe epidemii de ciumă din istoria României și a lăsat în urmă o amintire dureroasă în conștiința colectivă.
Vodă Ioan Gheorghe Caragea a fost domnitor al Țării Românești între anii 1812 și 1818. El face parte din familia Caragea, o familie fanariotă de origine greacă. Fanarioții erau o clasă de boieri greci din Fanar, un cartier din Constantinopol, care au fost instalați ca domnitori în Țările Române (Țara Românească și Moldova) de către Imperiul Otoman în secolele XVIII și XIX.
În timpul domniei sale, Caragea a încercat să modernizeze administrativ Țara Românească și să reformeze sistemul juridic. A emis „Legiuirea Caragea” sau „Codul Caragea” în 1817, care a fost unul dintre primele coduri de legi scrise din Țara Românească. Acest cod a fost bazat pe legile otomane și pe codurile legale europene contemporane și a avut o influență semnificativă asupra dezvoltării ulterioare a sistemului juridic din regiune.
Ciuma lui Caragea și lipsa de scrupule a domnitorului
După terminarea domniei sale în 1818, Caragea s-a retras la Viena, unde a trăit până la moartea sa în 1820.
“Ioan-vodă Caragea își făcu intrarea solemnă în București la 24 decembric 1812. Era prototipul fanariotului: inteligent și cult, prețuind literele și artele, a tradus el însusși din italienește în grecește opt comedii ale lui Goldoni, dar fără scrupulc, cinic si mai ales dominat de dorința de a face, cu orice preț, avere. În acest scop, toate mijloacele sunt bune. Fiscalitatca se accentucază; dările se strâng cu mare strășnicie; se înființează biruri noi, dintre care cităm, pentru caracterul lor special, fără precedent, birul temniței și birul “femeilor rele” sau de moravuri ușoare. Acestea din urmă trebuiau să producă 100.000 de piaștri anual, ceea ce arată cât de întinsă era prostituția în Capitală. Din cauza abuzurilor agenților fiscali și a dregătorilor de tot felul a rămas, după aceea, timp de peste o jumatate de veac, vorba se fură ca în vremea lui Caragea”, scria istoricul Constantin C. Giurescu în cartea “Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până astăzi”.
În acea perioadă, ciuma bubonică era o boală devastatoare care a avut focare periodice în diferite regiuni ale Europei și Asiei. Bacteria responsabilă pentru ciumă se răspândește prin intermediul puricilor care trăiesc pe rozătoare, în special șobolani. Când aceste rozătoare mor din cauza bolii, puricii se mută la alte gazde, inclusiv oameni, transmițând astfel boala.
Cum a început
Ciuma lui Caragea a început în 1812, când trucarageapele rusești, în retragere din fața armatei napoleoniene, au trecut prin Țara Românească, aducând cu ele boala. Într-un timp foarte scurt, boala s-a răspândit în întreaga regiune, inclusiv în București. Estimările sugerează că până la jumătate din populația Bucureștiului a murit din cauza ciumei în acea perioadă.
Impactul devastator al epidemiei a fost amplificat de lipsa măsurilor de prevenire sau control eficiente. Se spune că domnitorul Caragea a emis un edict care, printre alte măsuri, stipula ca familiile afectate de ciumă să fie marcate și izolate, iar casele lor să fie sigilate. Rezultatul acestei epidemii a fost o populație profund afectată și traumatizată, cu multe comunități decimate. Amintirea acestei epidemii a fost păstrată în folclorul și istoria românească, fiind adesea menționată în contextul altor evenimente tragice din istoria țării.
După ce epidemia a fost învinsă, măsurile de sănătate publică au fost revizuite și s-a pus un accent mai mare pe prevenire și gestionare a bolilor infecțioase, deși ciuma a continuat să reapară în focare izolate în diferite părți ale Europei în deceniile următoare.
