Chinurile suferite de primul condamnat pe scaunul electric

 

Pe 6 august 1890, William Kemmler devine primul american condamnat la scaunul electric. Doar că tehnica nu este încă pusă la punct și va fi nevoie de mai multe încercări până când bărbatul de 30 de ani își dă sufletul în chinuri atroce.

La sfârșitul secolului XIX, pedeapsa capitală este un lucru curent în Statele Unite. Încă se mai caută „cea mai bună metodă” de a-i ucide pe condamnați, cu suferințe cât mai mici.

Spânzurătoarea era metoda cea mai răspândită, dar și ea dă destule rateuri, iar adeseori moartea nu este instantanee.

Este exact epoca în care se vorbește enorm despre o nouă descoperire științifică: electricitatea. Doi oameni se contrazic însă în privința întrebuințării acestei invenții. Unul este Thomas Edison, care militează pentru curentul continuu, celălalt este George Westinghouse, care pledează pentru curentul alternativ.

Edison se agită enorm pentru a demonstra că soluția curentului alternativ a rivalului său este mult mai periculoasă. Pentru a-și demonstra teoria, face teste publice cu electrocutarea animalelor: cu curent continuu, acestea scapă cu viață, nu și cu cel alternativ.

Așa se face că, atunci când statul New York anunță că dorește să pună la punct un aparat pentru a electrocuta un om, Edison va insista să fie folosit curentul alternativ, pentru ca numele său să nu fie asociat cu moartea unui om.

La rândul său, Westinghouse refuză să se implice în conceperea scaunului.

În cele din urmă, Edison va plăti un meșter, pe nume Harold Brown, pentru a fabrica scaunul cu curent alternativ.

Mai rămâne să se găsească un „cobai uman” pe care să fie încercată unealta morții. Acesta va fi William Kemmler, un analfabet alcoolic care, într-o dimineață, și-a ucis concubina cu toporul, fără vreun motiv clar.

La proces, individul nu va înțelege mare lucru din ce se petrece în jurul său. Sentința: condamnare la moarte prin electrocutare. Kemmler nu are nici cea mai mică idee ce înseamnă asta.

Pe 6 august 1890, la ora 05.00 dimineața, condamnatul este trezit, este îmbrăcat într-un costum cu cravată, i se servește masa, apoi i se tunde o parte a craniului.

Atunci când intră în camera de execuție, el le spune celor 17 martori: „Domnilor, vă doresc tuturor mult noroc. Eu merg într-un loc frumos și sunt gata să plec.”

Fără a lăsa să i se vadă pe chip vreo urmă de emoție, Kemmler se așază pe scaun. Este legat cu mai multe curele, i se fixează mai mulți electrozi la baza coloanei vertebrale, printr-o gaură decupată în pantaloni. Alți electrozi sunt așezați pe partea rasă a capului, nu înainte ca pielea să-i fie umezită cu un burete.

La fel de docil, cu o mână încă liberă, înainte de a-i fi prinsă în curele, își aranjează cravata de la gât și îl întreabă pe călău dacă totul este în ordine.

Pe cap i se potrivește o mască neagră, care îl împiedică să vadă ceva.

„Dumnezeu să te aibă în pază, Kemmler”, spune unul dintre doctori. „Mulțumesc”, răspunde condamnatul.

Călău este un anume Charles Durston, care habar n-are cum trebuie să procedeze.

„Cât timp trebuie să țin pornit curentul? Trebuie să-mi spuneți dacă e vorba de 15 secunde, sau 3, sau 5.”

Medicii cad de acord pentru 15 secunde. „Este mult”, bodogănește călăul. Apoi apasă întrerupătorul, lăsând să treacă prin corpul lui Kemmler curentul de 1000 de volți.

Brusc, condamnatul se chircește în scaun. Secundele trec. Unul dintre medici își supraveghează cronometrul. „Stop!”, strigă el la un moment dat.

Decesul poate fi pronunțat. Medicii examinează trupul, apoi dispun ca acesta să fie transportat la morgă, pentru autopsie. În acest moment, însă, un doctor observă că sângele țâșnește dintr-o mică rană la degetul mare de la mâna dreaptă. Kemmler este încă viu!

Trebuie din nou curentat. Se schimbă acumulatorii, ceea ce durează câteva minute bune. Între timp, Kemmler își revine în simțiri. Urlă, saliva în curge din gură.

Doctorii cad de acord că trebuie mărită tensiunea curentului la 2000 de volți.

De data aceasta, descărcarea durează un minut. Vasele sanguine ale ccondamnatului explodează. Un miros oribil de carne arsă se răspândește în cameră. Corpul este pe punctul de a lua foc. Oripilați, martorii încearcă să fugă din sală, dar toate ușile sunt zăvorâte. Unii vomită sau leșină.

A doua zi, toată presa vuiește despre această barbarie, pe care o consideră un eșec al „noii metode”.

Medicii se încăpățânează să afirme că William Kemmler nu a suferit, convulsiile sale fiind doar contracții musculare involuntare, reflexe. Nu reușesc să fie prea convingători. Toată lumea dezbate în legătură cu umanitatea sau lipsa de umanitate a scaunului electric.

Acesta va deveni totuși metoda de execuție în 18 state americane.

În statul New York, 239 de condamnați vor fi executați astfel până în 1914.

În ceea ce-l privește pe Westinghouse, el s-ar fi lipsit bucuros de o asemenea publicitate. Însă, în ciuda eforturilor cinice ale rivalului său, Edison, curentul său, cel alternativ, va fi cel care se va impune în căminele americanilor.