Acum optzeci de ani, armatele britanice și franceze se aflau în mijlocul celei mai mari înfrângeri din istoria lor comună.
La 14 mai 1940, diviziile de panzere ale lui Hitler au spart linia franceză de la Sedan, la marginea pădurii Ardennes, și, în șase zile, au ajuns la Canalul Mânecii, surprinzând armatele din nordul Franței și Forța Expedițională Britanică.
În timp ce soldații britanici extenuați s-au retras către Dunkirk, Cabinetul de Război de la Londra, condus de noul premier Winston Churchill, a început să ia în considerare o înțelegere de pace cu Hitler.
Ciudat, cum ar părea astăzi, poziția lui Churchill, în vara anului 1940, era departe de a fi sigură. În momentul în care Forța Expediționară Britanică și-a început marșul spre coastă, Churchill fusese ales premier de doar două săptămâni.
Cei mai mulți parlamentari conservatori au dorit ca Lordul Halifax să aibă sucess, Neville Chamberlain să fie pus în funcția de prim-ministru, la Westminster existând o părere larg răspândită că Churchill era un aventurier periculos.
Când Chamberlain a intrat în Camera Comunelor a doua zi după căderea sa, a fost primit cu ovații mult mai mari decât cele pentru Churchill și trei sferturi din parlamentarii conservatori erau „gata să-l pună pe Chamberlain înapoi în funcție”.
Atacul Lordului Halifax
În acest context, Cabinetul de Război a discutat despre posibilitatea dramatică de a explora termenii de pace cu Germania nazistă. Omul care a cerut asta a fost rivalul lui Churchill pentru postul de premier, Lordul Halifax, ministrul de externe.
