Cel mai mare jaf de la facerea lumii

 

Pe 12 aprilie 1204, trupele celei de-a IV-a Cruciade cuceresc și jefuiesc Constantinopolul, marcând adevărata ruptură dintre ortodocși și catolici.

A patra Cruciadă a fost foarte dorită de Papa Inocențiu III. Mai mulți seniori, printre care conții  Louis de Blois și Thibaud de Champagne, răspund cu entuziasm chemării papale, alături de contele Baudoin de Flandra sau ducele Eudes de Burgundia.

Însă regii se eschivează, astfel că efectivele de trupe adunate se ridică abia la 10.000, față de 30.000 cât se aștepta Suveranul Pontif.

Papa le dă ordin cruciaților să ocupe porturile egiptene (vitale pentru lumea arabă), pentru a le tranzacționa apoi în schimbul cetății Ierusalimului, recucerită de sultanul Saladin cu câțiva ani în urmă.

Transportul maritim urma să fie realizat cu sprijinul neguțătorilor venețieni.

Dogele Enrico Dandolo al Veneției a fixat ca preț pentru transport o sumă impresionantă – 85.000 de galbeni, plus jumătate din pradă, scrie site-ul Herodote.

Însă, cum cruciații au dificultăți mari să adune acești bani, dogele  le propune o amânare a plății în schimbul unui „mic serviciu”: să cucerească portul Zara de pe coasta dalmată (azi, Zadar în Croația) și să îl predea Veneției.

Pe 24 noiembrie 1202, Zara capitulează. Locuitori creștini sunt cruțați, însă averile lor sunt împărțite între cruciați și venețieni.

Ambasadori ai Imperiului german vin la Zara și le explică cruciaților că împăratul lor, Otto IV, a primit o chemare de ajutor de la cumnatul său, Alexios Angelos, fiul fostului împărat bizantin Isaac II Angelos, detronat de fratele său. Emisarii germani sugerează cruciaților să îl repună în drepturi pe Alexios Angelos. În schimb, Alexios promite 200.000 de mărci de argint și sprijin militar pentru un atac asupra Egiptului.

Mulți dintre cruciați consideră că trădarea creștinilor de către creștini a mers deja prea departe și se întorc acasă. Însă alții, atrași de jaful care îi aștepta, ocupă Constantinopolul pentru prima dată pe 17 iulie 1203.

Venețienii afirmă că vor să pună capăt anarhiei din fruntea Bizanțului, care le afecta comerțul. Cu ajutorul cruciaților, basileul Alexios III este alungat și în locul său pe tron este instalat nepotul său, Anghelos, cu numele de Alexios IV. Însă acesta, considerat trădător de popor, nu reușește să-și impună autoritatea.

Câteva luni mai târziu, populația se răscoală împotriva noului împărat și a cavalerilor veniți din Occident, cărora descoperirea fabuloaselor bogății ale Bizanțului abia le ațâțase lăcomia.

Astfel, cruciații atacă a doua oară Constantinopolul pe 12 aprilie 1204. Dar acum nu mai este vorba de o simplă ocupare, ci de un masacru și un jaf generalizat. Peste 2000 de greci vor fi uciși în atac.

—Tintoretto—

Iată cum prezintă evenimentele cuoscutul istoric Steve Runciman, în monumentala sa lucrare Istoria Cruciadeloe:

„Jefuirea Constantinopolului nu își are echivalent în istorie. Timp de nouă secole, marele oraș fusese capitala civilizației creștine. Era plin de opere de artă care datau din vremea Greciei antice dar și capodopere ale rafinaților săi artiști. Venețienii cunoșteau valoarea acestor comori. Peste tot acolo unde au putut, ei au pus mâna pe bogății și le-au luat pentru a-și împodobi, casele, bisericile, palatele.

Francezii și flamanzii în schimb erau animați de furia distrugerii. Năvăleau în cete urlând pe străzi și în case, punând mâna pe tot ce strălucea și distrugând tot ce nu puteau lua cu ei. Nu se mai opreau din omorât, violat, spart beciurile pentru a-și potoli setea.

Mănăstirile, la fel ca bisericile sau bibliotecile, nu au fost cruțate. Până și la Sfânta Sofia au fost văzuți soldați beți sfâșiind draperiile de mătase și făcând bucăți iconostasul de argint, în timp ce cărțile și icoanele sfinte erau călcate în picioare. În timp ce unii beau cu veselie în altar, o prostituată s-a suit pe tronul patriarhal pentru a cânta un cântecel francez deocheat.

Maicile au fost atacate în mănăstirile lor.

Palatele și casele erau devastate. Femei și copii muribunzi zăceau pe străzi. Timp de trei zile, scenele cumplite de jaf și de măcel au continuat până ce imensul și splendidul oraș a fost devastat. Sarazinii înșiși ar fi arătat mai multă compasiune, avea să scrie pe bună dreptate istoricul Nicetas.

Conducătorii latini au sfârșit prin a realiza că aceste distrugeri nu foloseau nimănui. Când soldații au fost epuizați de desfrâu, s-a putut restaura ordinea. Oricine furase un obiect prețios a fost obligat să-l restituie nobililor francezi; sărmanii cetățeni au fost torturați pentru a-i face să mărturisească unde își ascunseseră bunurile.

În ciuda acestei agitații gratuite, mărimea prăzii a fost uriașă. Nimeni, scrie Villehardouin, nu ar fi putut socoti aurul și argintul, vesela și bijuteriile, brocaturile și mătăsurile, blănurile, herminele și zibelinele; și adaugă cu toată autoritatea erudiției sale că niciodată de la facerea lumii nu existase un un jaf mai mare asupra unui oraș.

Prada a fost împărțită conform tratatului: trei optimi au mers la cruciați, alte trei optimi la venețieni și un sfert a fost rezervat viitorului împărat.

(…)

Nu a existat o crimă mai mare împotriva umanității decât a patra Cruciadă. Nu doar că ea a provocat distrugerea sau risipirea tuturor bogățiilor aparținând trecutului atât de prețuit de Bizanț și rănirea mortală a unei civilizații care rămânea splendidă și vie; dar a fost și un act de nebunie politică colosală. El nu a folosit cu nimic creștinilor din Palestina. Mai degrabă i-a lipsit de ajutoare potențiale. Și a perturbat toată apărarea Creștinătății.

(…)

În acest timp, ura fusese semănată între Creștinătatea orientală și cea occidentală. Speranțele naive ale Papei Inocențiu III și lăudăroșeniile complezente ale cruciaților, care considerau că au învins schisma și au reunificat Biserica nu au fost niciodată împlinite.

Dimpotrivă, barbaria lor lăsa o amintire ce nu putea fi ștearsă niciodată. Prinții creștinătății din Europa orientală vor recomanda mai târziu unirea cu Roma cu grija sinceră de a crea un front comun împotriva otomanilor. Dar popoarele lor nu îi vor urma. Nu puteau uita a patra Cruciadă.

Poate că îndepărtarea Bisericii Romei de marile Biserici orientale fusese inevitabilă; dar întreprinderea cruciată înrăutățise relațiile și de acum încolo, indiferent de eforturile anumitor prinți, schisma va rămâne totală, iremediabilă, definitivă în inimile creștinilor din Orient.”

—Delacroix—