În aceste case, reparate odată pe la 1820 şi încă-odată cu 20 de ani mai târziu, şi care nu s’au mai schimbat de atunci, trăieşte, de peste un veac şi jumătate, acelaşi neam, pildă rară de statornicie.
Povestea acestei case n’o pot înfăţişa aci decât în câteva schiţe scurte, în felul ilustraţiunilor de basme, sau ca acele cadre, cu legenda sub ele, pe care francezii le numesc „images d’Epinal”.
În Bucureştii anterielor şi giubelelor se întorc, dela Paris, în frac cu bumbi de alamă, patru feciori de boieri, patru prieteni. Îi chiamă Iancu Filipescu, Iancu Vlădoianu, Barbu Ştirbey şi Gheorghe Bibescu.
Sunt cei dintâi patru licenţiaţi în drept pe care ni-i dă Parisul, şi doi dintr’înşii o să ajungă Domni ai Ţării Româneşti.
Ca într’un basm oriental: „Veneau odată patru tineri dela Bagdad”.
Au trecut aproape 20 de ani, Gheorghe Bibescu e Domnitor, iar frate-său mai mare „nenea Barbu”, este mare ban.
S’a căsătorit de mult, are 14 copii, şi în casele sale din Podul Mogoşoaei dă cele mai frumoase baluri din Bucureşti.
Amintirea unuia, poate cel pe care l-a dat la 22 iunie 1843 pentru Prinţul Albert al Prusiei, ne este păstrată într’o gravură de Doussault.
Totul este occidental în salonul cel mare, mobilier, luminăţie, pendula deasupra căminului, toaletele doamnelor şi fracurile domnilor, numai câţiva boieri bătrâni îngiubeniţi şi un arnăut în fustanelă şi turban mai amintesc de Orientul apropiat.
Poate că tocmai la acest bal s’a întâmplat, unei bătrâne boieroaice, jalnica întâmplare care se mai povesteşte în neamul ei până în zilele noastre:
Coana Algioaica, soacra Colonelului Engel, se îmbrăcase în seara aceea, precum obişnuia, în portul boieroaicelor oltence, cu bareje şi rochie închisă până la gât şi pornise la bal.
Engel, care primea mosafirii la scară, cum o zări astfel îmbrăcată, se răsti vizitiului:
Trage înainte! Trăsura porni iarăşi, se opri în fundul curţii şi sărmana Algioaică, tot cu nădejdea că se va îndupleca cineva s’o cheme, stătu în caretă toată noaptea, până dimineaţa, plângând, privind luminile la geamuri şi ascultând cum se înjură vizitii.
Au mai trecut vreo zece ani.
Barbu Ştirbey este Domnitorul Ţării. În Palat se trăieşte o viaţă simplă, patriarhală. Copii nu-şi văd părintele decât dumineca, după slujbă. Îi sărută mâna şi îi spun „Măria Ta”.
De prin anii aceea, încă o poveste: s’ar putea numi „Vodă, plăcintarul şi cârpacii”.
La colţul Curţii Domneşti cu str. Banului erau două dughene, pe care Vodă Ştirbey vroia cu dinadinsul să le cumpere, căci îi luau vederea şi îi stricau toată înfăţişarea Palatului.
Una era a unui cârpaciu care, când veni omul lui Vodă să-i facă propunerea s’o vânză, se învoi, cerând însă drept despăgubire moşia şi palatul dela Buftea.
Pe acesta, Vodă porunci să-l dea în brânci afară.
Dugheana de alături era a unui plăcintar grec, Gheorghe Volonassis, pe româneşte Bolonaş. Când i se puse şi lui întrebarea, grecul, deştept, răspunse că se simte prea fericit să poată face Măriei Sale o plăcere cât de mică şi rugă să primească căscioara în dar.
Vodă primi, dar îi dădu în schimb o casă mare, pe str. Herestrăului, lângă biserica Albă.
Bolonaş o stăpâni liniştit până în 1880, când muri împuşcat în stradă de vreun duşman, şi lăsă urmaşilor săi o doniţă plină cu galbeni de aur.
În toamna anului 1853 ruşii, intrând în ţară, Vodă Ştirbey pleacă la Viena şi Palatul devine reşedinţa comandantului şef al armatei de ocupaţie, care petrece toată iarna în Bucureşti
