Evenimentul Istoric > Articole online > România regală > Copilul lui Ștefan Căruță-Goală, care ne-a dat Apus de soare, se stinge ca ostaşul caruia în mâini i s-a frânt arma
Articole online

Copilul lui Ștefan Căruță-Goală, care ne-a dat Apus de soare, se stinge ca ostaşul caruia în mâini i s-a frânt arma

Barbu Ştefănescu Delavrancea, scriitor, avocat, membru al Academiei Române şi primar al Capitalei, a murit la Iaşi, pe 29 aprilie 1918.

În urma Tratatului de la Buftea din 5 martie 1918 , România trebuia să predea Austro-Ungariei controlul asupra trecătorilor Munţilor Carpaţi, pierdea Cadrilaterul, urmând a concesiona pe o perioadă de 90 de ani Germaniei toate exploatările petrolifere.

Unei asemenea umilinţe se poate spune că marele patriot Delavrancea a preferat moartea.

„Nu e nevoie să spunem ce l-a ucis. El moare ca ostaşul caruia în mâini i s-a frânt arma”, scria Nicolae Iorga la doar câteva ore după aflarea veştii morţii fugerătoare a lui Delavrancea..

S-a născut la 11 aprilie 1858.

Trăgându-se dintr-o familie de obârşie vrânceană, Delavrancea era al nouălea copil al căruţaşului Ştefan Tudorică Albu, zis Ștefan Căruță-Goală, care îşi părăsise ţinutul şi se stabilise în Bariera Vergului, la marginea Bucureştiului.

Ștefan, descendent din familia unor ciobani vrânceni, „strămutat în marginea Bucureștilor, în căutarea unei munci mai rodnice”, devine căruțaș de grâne pe traseul București-Giurgiu și „staroste al cărăușilor din barieră”.

Fusese împroprietărit la Sohatu-Ilfov, ca urmare a legii rurale elaborate de Cuza-Vodă și M. Kogălniceanu:

„Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împroprietărit la ’64 … Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalți țărani deopotrivă și lipsa, și foamea, și năvălirile…”.

Mama lui Barbu, Iana (Ioana sau Ana), era „fiica văduvei Stana din Postrăvari, sat locuit de clăcași, de pe moșia familiei Filipescu”.

Primii ani de viață și-i petrece în ulița Vergului, în tovărășia tatălui, ajuns la aproape 70 de ani: „Mi-aduc și acum aminte (aș fi mulțumit dacă n-ar fi decât o amintire) cum mă agățam de scurteica lui lungă și îmblănită cu mârsă neagră și-l lingușeam și-l mângâiam pe obraji și pe pletele-i rotunjite ca să mă ia în căruță” – și a poveștilor spuse la gura sobei: „Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulțumire. Și mă simțeam ușor ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetișor”.

Delavrancea a absolvit ca bursier Liceul Sf. Sava.

În opera sa vor urca mai toate amintirile copilăriei, grefate pe o sensibilitate ascuţită, sporită de obsesia originii umile, notează Dicţionarului general al literaturii române, apărut sub egida Academiei Române.

În 1877, Delavrancea se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti. Este şi anul debutului literar, cu o poezie publicată în „România liberă”, sub semnătura Barbu, folosită şi pentru debutul sau literar, cu volumul de versificări Poiana Lungă – Amintiri, din 1878.

Peste câţiva ani, în 1882, a plecat în Franţa, pentru a-şi pregăti doctoratul în drept.

Întors în ţară după doi ani, se înscrie în Baroul de Ilfov.

Este profesor, conferenţiar al Ateneului Român, redactor la România liberă, prim-redactor la Epoca, Lupta, colaborator la Revista literară, Familia, Drepturile omului, Românul, Literatură şi ştiinţă, Vieaţa, redactor la „Revista nouă”.

Îi apar volumele Sultănica (1885), Linişte (1887), Trubadurul (1887), Paraziţii (1892), Între vis şi viaţă (1893).

Gazetarul Barbu Delavrancea ducea pretutindeni verva sa critică, pamfletară şi o pasionată pledoarie democratică.

Neînregimentat politic la început, în timp s-a înscris în Partidul Liberal (a fost şi redactor la Democraţia şi Voinţa naţională), deputat de Prahova (1894), membru al Partidului Conservator (1898), primar al Bucureştilor (1899-1901), va schimba partidele încă de câteva ori.

Problema ţărănească şi cea naţională

Două sunt chestiunile asupra cărora Delavrancea se concentrează: problema ţărănească şi cea naţională.

A fost desemnat deputat în mai multe rânduri, vicepreşedinte al Camerei, ministru al Lucrărilor Publice, ad-interim la Culte şi Instrucţiune Publică, ministru al Industriei şi Comerţului.

În 1912 este ales membru al Academiei Române, discursul de recepţie intitulându-se „Din estetica poeziei populare”.

Ca dramaturg, Delavrancea îşi dă măsura în trilogia care reînvie istoria Moldovei din prima jumătate a secolului al XVI-lea, prin figurile domnitorilor Ştefan cel Mare (Apus de soare, 1909), Ştefăniţă (Viforul, 1910) şi Petru Rareş (Luceafărul, 1910).

Registration

Aici iti poti reseta parola