Nefiind nicio masă la îndemână, hârtia fu pusă pe spinarea căpitanului Pillat şi Cuza o iscăli. Apoi se îmbrăcă şi dânsul, în tăcere.
Când au fost gata, pe Domnitor l-au suit într’o trăsură, între doi ofiţeri, şi l-au dus la casa lui Ciocârlan, prefectul de Ilfov, care locuia lângă biserica Sf. Gheorghe, deasupra unei prăvălii cu cufere şi rogojini.
În aceeaşi noapte, Principesa Alexandrina Ghica, care şedea în Piaţa Teatrului, auzind zarvă pe Pod şi ieşind în balcon zăreşte ,,la lumina tremurândă a unui felinar o doamnă, îmbrăcată destul de sumar, între nişte ofiţeri şi soldaţi care o duceau cam repede pe jos, ca o prizonieră”.
Dânsa striga: – Aveţi să vedeţi ce o să păţiţi.
– Fie şi aşa, răspundea câte un militar, – înscăunaţi anarhia.
– Mai bine anarhia decât o monarhie atât de ciudată, răspunde altul.
„Lumina atunci căzu pe obrazul încins al femeii, şi îmi era teamă, îmi era o teamă groaznică să nu fie… dar o recunoscui! nu era Elena Doamna…”.
Chiar în ziua următoare, cu un uimitor simţ al afacerilor, Letzter, fotograful din Piaţa Teatrului, anunţa:
„Cea mai nimerită fotografie a I.S.R. Philip, Conte de Flandra, proclamat de către toată naţiunea, la 11 Februarie, ca Domn al Principatelor Unite Româneşti, sub numele de Filip I, se află de vânzare pe Podul Mogoşoaei No. 48 la fotograful L. Letzter”.
Dar la 26 aprilie Smedeanu, concurentu, îi ia înainte şi pune în vânzare
„Portretul lui Carol I, exactitatea asemănării garantată”.
Peste două săptămâni, Bucureştii aveau să-l vază, pentru prima oară.
În lumina caldă a dimineţei zilei de 10 Mai, trăsura care ducea pe Domnitorul Carol se opreşte pe Podul Mogoşoaei în faţa unui mic corp de gardă unde era un pluton de soldaţi cu drapel
– Ce este în căsuţa din faţă?, întrebă Domnitorul pe Niculae Golescu, care era lângă dânsul.
Iar acesta răspunse, cam încurcat:
„Alteţă, ăsta e Palatul”.
Vodă se arătă cam nedumerit, dar nu spuse nimica.
„Și – scrie Domnul E. Vârtosu – acela care la 1866, arătă Domnitorului Carol I, pentru prima oară, Palatul Domnesc, este Generalul Nicolae Golescu, acelaşi care în 1833, vânduse către Stat, Palatul, casa părintească”.
Într’adevăr, nici atunci nu prea arătau casele bine.
Frédéric Damé, care le apucase în starea aceea, le descrie astfel:
„După vechile clădiri părăginite care înconjurau biserica Kretzulescu se găsea o casă mare, spoită în cenuşiu-albăstrui, urâtă şi tristă: era Palatul Domnesc, precedat de o curte prost pavată, cu corpul de gardă cu coloane făcând faţă clădirii principale, şi fără grădină la spate, ca astăzi; acest Palat, care pricinui o atât de dureroasă impresiune Prinţului, la sosirea sa în Bucureşti…”.
Fragment din „ Podul Mogoșoaei – Povestea unei străzi” de Gheorghe Crutzescu
