Așa cum mulți se temeau, și în ciuda eforturilor președintelui Wilson (foto, alături de soție), senatorii resping documentul.
Statele Unite renunță astfel să mai garanteze clauzele Tratatului de la Versailles și se retrag din Societatea Națiunilor, care, potrivit tratatului, trebuia să împiedice un nou război mondial.
Statele Unite așteptaseră până pe 6 aprilie 1917 pentru a intra în război alături de Aliați, împotriva Germaniei.
Proaspete și pline de vitalitate, trupele americane intervin în luptă la sfârșitul conflagrației, suficient însă pentru ca președintele Woodrow Wilson să dirijeze negocierile de pace.
El este cel care impune principiul „dreptului popoarelor de a-și decide singure soarta”.
De asemenea, pentru a garanta pacea mondială, Wilson a dorit o organizație supranațională, Societatea Națiunilor. Ideea părea promițătoare, cu condiția să fie sprijinită de Statele Unite, devenită după război prima putere a lumii.
Imediat după ce sunt semnate tratatul de pace și pactul Societății Națiunilor, funcționari americani și europeni merg la Geneva pentru a pune fundația Societatea Națiunilor.
Totuși, mai rămâne de depășit un obstacol: ratificarea tratatului de către parlamentele naționale. Nici o problemă la Londra, Roma sau Paris.
Însă, la Washington, lucrurile sunt mai complicate. Constituția americană impune ca toate tratatele internațioale să fie votate cu o majoritate de două treimi dintre membrii Congresului.
Or, președintele Democrat are de înfruntat ostilitatea Senatului, unde rivalii Republicani dețin majoritatea.
Revenit la Washington, Wilson face eforturi pentru a convinge opinia publică de beneficiile Tratatului de la Versailles și ale Societății Națiunilor și a face presiuni asupra Senatului.
El vizitează într-o singură lună 27 de orașe și rostește 37 de discursuri. Însă, epuizat, este nevoit să-și întrerupă turneul pe 2 octombrie.
În Congres, opozanții din Partidul Republican, conduși de senatorul Henry Cabot Lodge, refuză documentul în forma originală și cer amendamente. Ei contestă în mod deosebit articolul 10 din pactul Societății Națiunilor, care impune obligația protejării independenței și integrității statelor membre.
Pentru Wilson, perspectiva modificării textului, după negocieri atât de lungi și anevoioase, este exclusă. De aceea, în loc să lase să treacă amendamentele, care ar fi fost respinse de celelalte state, își încurajează partizanii să respingă textul.
El speră că viitoarele alegeri americane vor aduce o conjunctură politică mai favorabilă, cu o majoritate Democrată suficient de mare pentru a ratifica pactul, bazându-se și pe sprijinul opiniei publice, foarte favorabilă Societății Națiunilor.
Prin urmare, documentul este respins în Senat, cu doar 38 de voturi pentru, departe de majoritatea necesară de două treimi (64 de voturi).
La alegerile prezidențiale din noiembrie 1920, este însă ales președintele Republican Warren Harding. Nici vorbă, așadar, despre un nou vot privind Tratatul de la Versailles.
Wilson se consolează o lună mai târziu cu Premiul Nobel pentru Pace.
În ceea ce privește Societatea Națiunilor, lipsită de participarea Statelor Unite și redusă doar la învingătorii războiului, este este deja socotită ca nelegitimă de către Germania.
