Când au apărut primele sindicate în România? A fi patron în 1846 însemna doar două lucruri

 

Parcurgând geneza primelor „organizaţii profesionale ale clasei muncitoare pe teritoriul României” se poate constata că în ţara noastră a existat preocupare pentru ceea ce astăzi numim sindicate începând cu anul 1846. Cum a fost marcată naşterea şi evoluţia sindicatelor în diversele perioade istorice prin care a trecut România? Un document al Arhivelor Naţionale arată lungul […]

Parcurgând geneza primelor „organizaţii profesionale ale clasei muncitoare pe teritoriul României” se poate constata că în ţara noastră a existat preocupare pentru ceea ce astăzi numim sindicate începând cu anul 1846.

Cum a fost marcată naşterea şi evoluţia sindicatelor în diversele perioade istorice prin care a trecut România? Un document al Arhivelor Naţionale arată lungul şi zbuciumatul drum al „procesului de formare, maturizare şi transformare a proletariatului dintr-o clasă «în sine» într-o clasă «pentru sine», de creştere a forţei sale ca forţă socială de sine stătătoare”.

„(…) Primele forme de organizare a muncitorilor din România au apărut între anii 1846-1860 sub formă de asociaţii, case şi societăţi mutuale, ca de exemplu Casa de prevedere a lucrătorilor tipografi din Bucureşti (1858).

Au mai fost Asociaţia de ajutor de boală, înmormântare şi de ajutor de călătorie a tipografilor din Braşov (1846), Casa comună de ajutor de boală şi călătorie a tipografilor din Timişoara, Asociaţia muncitorească de ajutor reciproc din Reşiţa ş.a.

Asociaţiile de ajutor reciproc activau pe bază de statute, iar fondurile acestora erau alcătuite din cotizaţii şi donaţii, şi erau conduse de comitete formate din muncitori şi patroni (preşedintele şi casierul erau patroni).

Scopurile acestor asociaţii rezultau din prevederile statutelor respective. De exemplu, statutul Asociaţiei lucrătorilor tipografi din Bucureşti, adoptat în 1865, prevedea:

  1. a) a veni prin împrumuturi în ajutorul asociaţilor;
  2. b) a le asigura existenţa în cazuri de adevărată lipsă de lucru;
  3. c) a le înlesni căutarea în cazuri de boală;
  4. d) a le asigura, când puterile corporale nu i-ar mai servi bătrâneţile, prin pensiuni viagere;
  5. e) a înmormânta pe oricare din asociaţi, fără excepţiune de religie şi naţionalitate;
  6. f) a face o mică pensiune femeilor şi copiilor acelor asociaţi ce vor avea nevoie de asemenea ajutor.

Dreptul de asociaţie a fost recunoscut în Vechiul Regat prin Constituţia din 1866 (art. 26), în Bucovina în 1867, iar în Transilvania în anul 1873, când au intrat în legalitate asociaţiile profesionale.

Primele organizaţii muncitoreşti au evoluat cu ocazia acţiunilor greviste desfăşurate între anii 1868-1888. Printre cele mai importante şi cu impact major asupra dezvoltării sindicale menţionăm:

  • greva muncitorilor de la construcţia căilor ferate Bucureşti-Giurgiu (1868)
  • greva de la şantierul de construcţie al liniei ferate Simeria-Petroşani (1868);
  • greva de la Regie din Bucureşti (1872);
  • greva lucrătorilor de la întreprinderea comunală Iaşi (1872;
  • greva minerilor din Valea Jiului (1875);
  • grevele muncitorilor din portul Brăila (1875) şi portul Galaţi (1884).

În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, organizaţiile profesionale muncitoreşti au cunoscut schimbări esenţiale în scopul, structura, programul şi orientarea acestora.

Referitor la scopul acestora în statutele lor se menţiona „să stabilească frăţia şi solidaritatea între lucrători, să lupte pentru îmbunătăţirea stării morale şi materiale a acestora (Statutul societăţii lucrătorilor în metal, lemn, fier şi branşe înrudite din Craiova);

Existau referiri şi despre „propagarea materială, morală şi intelectuală a tuturor muncitorilor din acest oraş (Piatra Neamţ) prin: formarea unui singur grup de muncitori, înlăturarea neînţelegerilor apărute printre muncitorii membrii.”

Iată ce prevedeadu statutele Societăţii Înfrăţirea a muncitorilor din Piatra Neamţ (lupta pentru ridicarea preţului muncii în toate atelierele de tâmplărie din Bucureşti şi din ţară), cele ele Societăţii lucrătorilor tâmplari din Bucureşti (să statornicească frăţia şi solidaritatea între lucrătorii de încălţăminte, să lupte pe căile legale pentru îmbunătăţirea stării lor morale şi materiale), cele ale societăţii Egalitatea a lucrătorilor de încălţăminte din Bucureşti (niciun membru n-are voie să intre la lucru unde Comitetul ar fi oprit intrarea).

„Când se va ivi vreo neînţelegere între un patron şi o parte dintre lucrătorii unei franzelării şi dacă acei lucrători încetează lucrul, ceilalţi care nu sunt implicaţi sunt datori să intervină. Iar dacă împăcarea nu este cu putinţă sunt datori să înceteze ţi ei lucrul şi nu mai e permis unui membru intrarea la lucru, la patronul în chestiune, decât în urma hotărârii comitetului”, era un exemplu din statutul Sindicatului breslei franzelarilor din Bucureşti.

Toate statutele cuprindeau probleme ale democraţiei muncitoreşti ca eligibilitatea, adunările generale, drepturile şi îndatoririle membrilor. Rezultatul cel mai important al dezvoltării mişcării sindicale, al creşterii maturităţii organizatorice s-a concretizat în centralizarea sindicatelor şi prin crearea, în 1906, a Comisiei Generale a Sindicatelor din România.

Statutul sindicatelor din România, adoptat de prima conferinţă desfăşurată în august 1906 la Bucureşti, a stabilit structura organizatorică a sindicatelor, scopul şi sarcinile acestora, normele cu privire la membrii săi şi a delimitat rolul şi sarcinile organelor sindicale, marcând o nouă etapă în istoria mişcării sindicale.

În cadrul Conferinţei sindicatelor şi cercurilor socialiste din anul 1906 s-a adoptat Statutul sindicatelor din România şi s-a creat Comisia Generală a Sindicatelor, ca organ conducător şi coordonator al mişcării sindicale. În anul 1909, Legea contra sindicatelor11 interzicea dreptul de asociere profesională a funcţionarilor statului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor publice.

Această lege lăsa să se înţeleagă că nu interzice salariaţilor particulari să se asocieze. În expunerea de motive se arata chiar că este îngăduită asocierea acestora, inclusiv să declare grevă.

Mişcarea sindicală, care cu toată interdicţia progresa datorită impulsurilor date de mişcarea socialistă, a fost stopată de Guvern în urma grevei din 21 octombrie 1920.

Interdicţia nu a putut dura mult din cauza presiunii muncitorilor şi a evenimentelor politice care se derulau în Europa. Prin Legea sindicatelor din 26 mai 1921 s-a creat pentru prima dată un cadru juridic mişcării sindicale, recunoscând existenţa sindicatelor, dar instituind importante limitări în activitatea lor.

Sindicatele erau obligate să se ocupe exclusiv de interesele lor profesionale şi să se declare independente de orice politică.

Această lege a uşurat formalităţile de constituire, fără aviz prealabil, formalităţile de obţinere a personalităţii juridice şi s-a înlăturat orice control. Multe din prevederile acestei legi au fost menţinute în legile ulterioare.

Legea sindicatelor din 1921 preciza că sindicatul are ca obiect apărarea şi dezvoltarea intereselor profesionale, în ordinea morală, culturală şi materială, fără a urmări însă împărţirea de beneficii. Deci, societăţile de agrement, politice şi religioase nu puteau fi sindicate.

Prin această lege se recunoştea dreptul de sindicalizare atuturor grupelor profesionale, cu excepţia funcţionarilor publici (lucrătorii salariaţi de stat aveau acest drept). Ca urmare, se puteau constitui sindicate de patroni, de salariaţi şi de liberi profesionişti. Se garanta libertatea deplină fiecărei persoane.

Nimeni nu putea fi constrâns de a face parte, de a nu face parte sau de a înceta să facă parte dintr-un sindicat sau asociaţie profesională contra voinţei sale. Sindicatelor li se recunoştea, prin legea din 1921, următoarele drepturi:

  • dreptul de a figura în justiţie ca parte principală sau ca parte alăturată, nu numai pentru atingerile aduse personalităţii sale sau patrimoniului propriu, ci şi al membrilor săi, însă în legătură cu profesiunea şi cu interesele colective ale membrilor săi
  • dreptul de a încheia convenţii colective
  • dreptul de a se asocia în uniuni şi federaţii sindicale.

Libertatea sindicală, aşa cum a fost concepută în anul 1921, a fost grav atinsă prin Legea pentru organizarea breslelor de lucrători, funcţionari particulari şi meseriaşi din 12 octombrie 1938.

Breasla nu mai putea lua fiinţă decât prin decret regal, ceea ce constituia o condiţie prealabilă foarte severă, în plus, instituia controlul permanent al Ministerului Muncii asupra breslelor, putând să ajungă chiar la dizolvarea lor.

În contextul creşterii influenţei Partidului Comunist Român în conducerea Statului, după 23 August 1944, s-a trecut la organizarea de sindicate profesionale în toate ramurile, incluzând şi funcţionarii publici, precum şi liberii profesionişti.

S-a inaugurat astfel o nouă etapă de mişcare sindicală din ţara noastră şi anume a sindicatelor total politizate. Prima lege a sindicatelor după război a fost elaborată la 21 ianuarie 1945.

Au fost reproduse 50 de articole din Legea sindicatelor din anul 1921, inclusiv libera voinţă de aderare a membrilor. Noutatea a constat în acordarea dreptului de sindicalizare a funcţionarilor publici (art. 3) şi înfiinţarea comitetelor de fabrică.

Congresul general al sindicatelor din februarie 1945 a hotărât înfiinţarea Confederaţiei Generale a Muncii (C.G.M), în scopul coordonării întregii mişcări sindicale din ţară. După apariţia legii însă, C.G.M şi Ministerul Muncii au dat avize favorabile pentru constituirea de sindicatepatronale şi ale liberilor profesionişti.

Prin Legea din 1 septembrie 1947 s-a adus o completare la Legea sindicatelor din 1945, precizându-se că toate asociaţiile de profesionişti nu vor mai purta numele de sindicate ci de asociaţii, recunoscându-li-se astfel şi acestora dreptul la asociere. Legea sindicatelor din 1945 prevedea, ca şi legea din 1921, deplină libertate de a adera sau a rămâne în sindicat, însă realitatea a arătat contrariul.

Sindicatele investite cu personalitate juridică, aveau următoarele drepturi:

  • dreptul de a sta în justiţie ca parte principală sau alăturată, nu numai pentru atingerile aduse personalităţii sale sau patrimoniului său, dar chiar şi unele fapte care nu sunt ale sale proprii, ci ale membrilor săi, însă în legătură cu exercitarea profesiei şi cu interesele colective ale membrilor săi.
  • dreptul de a dobândi fără o prealabilă autorizare, orice fel de avere mobilă sau imobilă (gratuit sau oneros)
  • alte drepturi materiale
  • dreptul de a încheia contracte colective de muncă
  • dreptul de a desemna delegaţi în toate comisiile de conciliere şi arbitraj.

Sindicatele aveau următoarele atribuţiuni:

  • să facă inspecţia muncii
  • să participe, împreună cu organele statului şi cu delegaţii organizaţiilor patronale la aplicarea legilor şi regulamentelor referitoare la şcolile profesionale
  • să participe la funcţionarea unui serviciu public şi gratuit de plasare
  • să controleze aplicarea asigurărilor sociale
  • să înfiinţeze oficii de plasare
  • să întreprindă, în cadrul legilor, orice fel de acţiuni pentru apărarea şi garantarea intereselor profesionale ale membrilor. Caracterul politizat al sindicatelor în perioada socialistă (1945-1989) rezulta clar din prevederile statutului cadru al sindicatelor care le definea ca organizaţii profesionale ce reuneau în rândurile lor toţi oamenii muncii din întreprinderea sau instituţia respectivă, în calitatea lor de proprietari ai mijloacelor de producţie şi de producători ai bunurilor materiale şi spirituale”, se arată într-un document al Arhivelor Naţionale.