Timp de 47 de ani s-a identificat cu poporul ei şi a contribuit la împlinirea culturală a acestuia.
Inteligentă, cultivată, sensibilă, regina Elisabeta a fost o scriitoare distinsă. A scris cu aproape aceeaşi uşurinţă în limbile germană, franceză, engleză şi română, notează familiaregala.ro.
Principesa Elisabeth Pauline Ottilie Luise de Wied s-a născut la 17/29 decembrie 1843, la Neuwied, fiind fiica principelui Wilhelm Hermann Carol de Wied şi a principesei Maria Wilhelmina Frederica Elisabeta de Nassau. Talentată, cu înclinaţii spre artă şi poezie, principesa a primit o educaţie aleasă.
A studiat limbile clasice, literatura franceză şi engleză, filosofia, istoria, gramatica şi a dovedit un talent ieşit din comun în asimilarea limbilor străine: italiană, franceză, engleză, suedeză şi rusă.
A primit lecţii de pian de la Clara Schumann şi Arthur Rubinstein, a deprins desenul, acuarela şi pictura, a studiat orga şi clavecinul.
A urmat cursuri de filosofie la universităţi prestigioase, precum Budapesta şi Heidelberg şi a aprofundat pictura la Academia de Belle Arte din Berlin.
L-a întâlnit pe principele Carol de Hohenzollern, domnitor al Principatelor Române (din 1866), la 30 septembrie/12 octombrie 1869, la Köln.
La 4/16 octombrie 1869, a avut loc logodna, iar la 3/15 noiembrie 1869, căsătoria.
Ceremonia s-a desfăşurat în prezenţa reginei Augusta, soţia regelui Prusiei, a trimişilor împăratului Franţei şi ai ţarului Rusiei, a ministrului Justiţiei, Vasile Boerescu, agentul diplomatic al României la Paris, şi a altor persoane oficiale.
Unicul copil al Elisabetei şi al lui Carol, prinţesa Maria, s-a născut la 27 august/8 septembrie 1870.
A murit la aproape 4 ani (28 martie/9 aprilie 1874), după ce s-a îmbolnăvit de scarlatină.
A fost înmormântată în biserica mănăstirii Cotroceni.
Încă de la sosirea sa în România, principesa Elisabeta s-a implicat în acţiuni de binefacere, Carol interzicându-i orice amestec în viaţa politică.
A fondat, în 1876, Societatea Naţională de Cruce Roşie din România, a cărei preşedintă de onoare a fost.
A creat „Serviciul de ambulanţă”, în contextul izbucnirii Războiului de Independenţă (1877-1878), alături de generalul Carol Davila, inspectorul serviciului sanitar român.
Au fost înfiinţate spitale de campanie, iar mai mulţi medici militari germani au activat în Principate sub conducerea directă a suveranei.
În 1879, a înfiinţat Institutul Surorilor de Caritate din Bucureşti, cu personal recrutat dintre asistentele medicale sau călugăriţe, care îşi desfăşura activitatea atât în spitale, cât şi la domiciliul celor bolnavi.
Şi-a continuat acţiunile de caritate şi în urma proclamării la 14/26 martie 1881, de către Parlament, a regatului României.
Prinţul Carol a primit pentru sine şi pentru urmaşii săi titlul de rege al României, urmând ca moştenitorul tronului să poarte titlul de prinţ de coroană al României.
Festivităţile prilejuite de proclamarea Regatului şi încoronarea domnitorului Carol I au avut loc la 10/22 mai 1881.
Regele Carol I şi regina Elisabeta au purtat coroane făurite din oţelul unui tun cucerit de la turci în timpul Războiului de Independenţă.
Regina Elisabeta a încurajat doamnele din înalta societate să-i urmeze exemplul.
