Barocul și conflictul în plac politic între vechile centre ale puterii și monarhia centrală
Tumultoasă, străbătută de războaie și revoluții, supusă unor noi prefaceri social-ideologice, societatea barocă europeană a secolului XVII a fost martora unor confruntări în plac politic între vechile centre ale puterii și monarhia centrală, iar în plan cultural-artistic între artiști, care resimțeau acut necesitatea înnoirii, și teoreticieni, care nu vedeau în noua manieră de creație decât o profundă lipsă de gust și o îndepărtare nepermisă și indezirabilă de la modul greco-roman de utilizare a elementelor.
Barocul aduce cu sine meseria, meșteșugul guvernării, care era, desigur, apanajul omului de stat, cel care își servea cu deplină lealitate principele, deținătorul întregii puteri în stat. Secolul XVII este din punct de vedere politic traversat de o puternică concepție personalistă asupra puterii, absolutismul constituind expresia supremă. Fără îndoială că această ideologie a absolutismului a stat la baza impunerii pe scena europeană a Franței în vremea Regelui-Soare, restabilirea încrederii în monarhia franceză fiind opera miniștrilor săi formidabili, Richelieu și Mazarin, cel din urmă ales cardinal în decembrie 1641 și înlocuindu-l pe cel dintâi în fruntea Consiliului. Arta și politica secolului XVII au rezonat cum nu se poate mai bine, cea mai elocventă expresie a comuniunii celor două fiind fără îndoială ilustrul Palat de la Versailles, construit în răstimpul a două decenii (1660-1680) pentru Ludovic al XIV-lea cu scopul de a-i servi drept Curte. Alegerea Versailles-ului ca noua reședință are cauze drept cauze atât disprețul pe care Parisul celor două fronde, a Parlamentului și a prinților, i-l provocase, dar și propriile idiosincrazii și nevoi ale regelui.
Desigur, nu trebuie uitat că Biserica, alături de familiile princiare, a avut o importanță inconturnabilă în propagarea artei baroce
Putem considera deci că religia e strâns legată de politica și arta secolului XVII european, practic între ele existând o relație de interdependență. Reforma și Contrareforma au însemnat în domeniul artei imboldul necesar impunerii unor noi stiluri. În Italia, Giacomo della Porta reușea să ofere nou-înființatului Ordin Iezuit, cunoscut pentru lupta dusă împotriva protestantismului, o cu totul neobișnuită Biserică în epocă, Il Gesu. Ridicată între 1575-1577, această biserică de la originile barocului redă de timpuriu îndrăzneala care a caracterizat arta europeană prin abandonarea regulilor de construcție clasice, deși elementele erau aceleași: coloane, pilaștri, fronton etc. La Roma, Florența Barocului, gustul pentru inovație s-a manifestat continuu de-a lungul secolului XVII. Strădaniile lui Borromini și
Bernini, arhitecți și sculptori, revelă tocmai atitudinea Bisericii Catolice față de artă, percepută acum nu doar ca instrument de propagandă, ci un mijloc de impresiona, a emoționa și a insufla idee că o bucată din splendoare Raiului e posibilă pe Pământ doar grație Bisericii și mecenatului. Dacă Borromini s-a remarcat prin ridicarea Bisericii Santa Agnese, Bernini a dat
Romei, în afara palatelor Barberini și Chigi Odescalchi, a altarului Sf. Teresa și a atâtea altor edificii, și Piața Navona, care „ găzduiește” Biserica lui Borromini.
E paradoxal că tocmai acum, când pictorii sunt obligați de noile idei religioase să-și limiteze activitatea la anumite genuri permise, apar unii dintre cei mai străluciți pictori din istorie. Dintre genurile picturale îngăduite în spațiul protestant se numără portretul, care prin Frans Hals, a cărui virtuozitate a constat în „afirmarea, pe pânză, a propriei sale scriituri plastice”, va renunța la tradiția simetriei, păstrând echilibrul, dar și peisajele sau naturile moarte.
