Banda celor două fete și doi băieți de ani de 17 ani care omorau din plăcere

 

Cruzimea eroilor ce populează romanele de senzaţie sau filmele de aventuri pare o palidă şi naivă evocare faţă de isprăvile unei bande de patru tâlhari adolescenți care au ţinut câtva timp Kansas-ul sub teroare.

E vorba de patru adolescenţi, abia ieşiţi din copilărie: Fern Mc Nabb, o fetiţă în vârstă abia de 17 ani a uimit întreaga populaţie a ţinutului prin apucăturile ei de-un înfricoşător sadism.

Omorul era pentru ea un spectacol nespus de amuzant, figurile muribunzilor o delectau, iar vederea unui trup neînsufleţit îi provoaca accese de râs.

Ceilalţi trei membri ai bandei erau Everett Haldiman şi Ray Harley, doi băieţi în vârstă de 17 ani, şi Althea Rush o fată în vârstă de 19 ani, după spusele ei. Autorităţile au fost însă sigure că a declarat cel puţin cu doi ani mai mult decât avea în realitate.

Mica bandă avea la activul ei, când a fost prinsă, cel puţin patru asasinate, fără a mai vorbi de lunga listă de atacuri tâlhăreşti în care, Haldiman puşcaşul bandei, decidea după toane, dacă trebuia sau nu să lase victima în viaţă.

La locul faptei

Mica Fern Mc Nabb declara că isprava care a amuzat-o mai mult a fost asasinatul lui William Price, şoferul unei brutării care distribuia pâinea în oraş.

Deşi nu reacţionase la atacul tinerilor agresori, Haldiman i-a ciuruit trupul cu gloanţe numai spre a-şi amuza tovarăşii şi spre a le dovedi că era un adevărat criminal.

Locul era pustiu în momentul comiterii crimei, astfel că ei dispărură nesupăraţi, după comiterea asasinatului.

Fern se întoarse totuşi la locul crimei, se amestecă în mulţimea care se adunase în jurul cadavrului nenorocitului şofer, privi amuzată faţa cenuşie a mortului şi numai cu greu reuşi să-şi înăbuşe râsul la

gândul că niciunul din cei din faţă nu bănuia că ea asistase la săvârşirea omorului.

Pe măsură ce prietenii lor deveniră mai întreprinzători, admiraţia tinerelor fete creştea.

Întreaga bandă a fost prinsă şi înaintată justiţiei, iar Haldiman, cu toată tinereţea lui, a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, socotindu-se că, un caracter cu înclinări criminale atât de puternice, ar fi un pericol pentru pensionarii unei case de corecţie.

„Cele mai puternice senzaţii, a declarat Haldiman judelui instructor, le-am avut atunci când pe figura tovarăşei mele apărea o expresie de fericire, la vederea victimelor care se zbăteau în ghearele morţii”.

 

Sursa: Realitatea Ilustrată din 3 septembrie 1931