În orașul Chicago, în perioada prohibiției, supremația lui Al Capone asupra lumii interlope nu era contestată de nimeni. Însă, în 1931, temutul gangster a fost arestat pentru evaziune fiscală.
Deși a fost eliberat în 1939, starea degradată de sănătate nu i-a mai permis lui Capone să reia conducerea mafiei. În acest moment a intrat în scenă Tony Accardo.
Deși cariera de mafiot a lui Accardo a început ca un acolit de mâna a doua al lui Capone, el a urcat cu consecvență treptele ierarhiei odată cu trecerea timpului.
A lucrat ca șofer și bodyguard al lui Capone înainte de a deveni șeful propriei sale echipe de stradă. Va ajunge în cele din urmă să conducă toată mafia din Chicago.
Iubind discreția și acțiunile din umbră, Accardo va conduce Familia din Chicago timp de peste 40 de ani.
În tot acest timp, și-a folosit puterea pentru a orienta mafia spre noi activități și noi teritorii. Această dezvoltare a adus mafiei bani și putere, la un nivel nemaivăzut.
Accardo nu a ajuns niciodată la popularitatea lui Capone. Chiar și azi, puțină lume a auzit de el. Mulți observatori cred că tocmai acesta a fost secretul succesului și o dovadă a inteligenței sale.
Cum spunea o dată un asociat: „Tony Accardo are mai mult creier la micul dejun decât a avut Al Capone toată ziua”.
Joe Bâtacul nu glumește
Născut Antonino Leonardo Accardo, pe 28 aprilie 1906, viitorul Naș a crescut în cartierul „Mica Sicilie” din Chicago. Tatăl lui era un croitor umil, iar mama era casnică. Tony a fost al doilea din cei șase copii.
La 14 ani a renunțat la școală și s-a alăturat unei bande de derbedei locali. Alcătuită din tipi pasionați mai degrabă de senzațiile tari decât activitatea infracțională, aceștia furau din magazine sau mașini mai mult pentru a se amuza.
Totuși, Accardo ezita să folosească violența în aceste acțiuni „distractive”, ceea ce a atras respectul veteranilor bandei.
La mijlocul anilor 1920, Accardo l-a întâlnit pe Capone, iar la 20 de ani era primit oficial în mafia din Chicago.
În același timp violent și supus, Accardo era nerăbdător să își dovedească loialitatea față de Familie. Și ce alt mijloc mai bun putea fi decât să îi identifice pe trădători și să-i pedepsească?
Cariera de mafiot a lui Accardo a început cu urmărirea celor care îl trădaseră pe Capone și să-i omoare în bătaie (la propriu) cu o bâtă de baseball. Din acest motiv, Capone l-a poreclit „Joe Bâtacul”.
Însă, în ciuda înclinației sale spre violență, Accardo avea reputația unui tip discret și calm, ceea ce i-a permis să urce repede treptele ierarhiei mafiote. Așa a ajuns, nu doar șoferul și gorila lui Capone, ci și să fie desemnat Inamicul Public nr. 1.
Capone avea încredere în Accardo atât de mult încât se pare că l-a desemnat printre participanții la faimosul masacru de Sfântul Valentin 1929.
Atunci, patru bărbați necunoscuți au împușcat șapte asociați ai lui George „Bugs” Moran, cel mai mare rival al lui Capone.
Masacrul de Sfântul Valentin a provocat un șoc imens în Chicago, determinând guvernul să adopte măsuri dure împotriva crimei organizate.
Arestarea lui Capone pentru evaziune fiscală în 1931 și încetarea Prohibiției, în 1933, au reprezentat alte două lovituri grele pentru mafia.
Odată cu legalizarea comercializării alcoolului, gangsterii au fost obligați să își găsească alte surse de câștig. Și un nou lider.
Mafia, mai prosperă ca niciodată
Cam în aceeași perioadă, Accardo a fost făcut „capo” (comandant) al propriei sale echipe de stradă. Pe măsură ce devenea o voce importantă în mafie, el era pregătit să prea conducerea întregii Familii. Să devină „capo di tutti capi”.
Pentru o perioadă, locul lui Capone fusese luat de Frank Nitti. Acesta s-a trezit prins într-o sumedenie de probleme legale, care aveau să ducă la sinuciderea sa, în 1943.
În locul lui Nitti a venit Paul Ricca, însă și acesta a avut probleme cu legea și a fost întemnițat.
Accardo era un apropiat al lui Ricca, care îl lăsase în locul său la intrarea în închisoare. Așa a ajuns la jumătatea anilor 1940 să conducă operațiunile de fiecare zi ale mafiei.
Accardo și-a folosit noua poziție pentru a determina pătrunderea mafiei în domeniul jocurilor de noroc. Specializându-se în pariuri, Accardo a preluat controlul rețelei de comunicații care transmitea informațiile despre curse. Astfel, el a putut să îi ajute pe organizatorii de pariuri să stabilească cotele și să adune banii.
În afara identificării noilor surse de venituri, tot Accardo este cel care a extins mafia în noile cartiere ale orașului și chiar dincolo de granițele acestuia.
Mafia a ajuns astfel mai bogată decât fusese vreodată.
Nașul discret deghizat în comerciant de bere
Însă, judecând după stilul de viață aparent modest al lui Accardo, nu ai fi ghicit cât de bogat era.
Dacă cineva din afara mafiei îl întreba cu ce se ocupă, răspundea că este comerciant de bere, „și încă unul bun”. Era căsătorit, and cu soția sa, Clarice, două fiice.
Spre deosebire de Capone, al cărui stil de viață opulent atrăsese atenția poliției, Accardo prefera să lucreze din umbră.
Grație discreției, influența lui Accardo asupra lumii crimei organizate era deopotrivă imensă și nevăzută. Nu este de mirare că agentul FBI William Roemer Jr. la numit pe Accardo „Naș veritabil”.
Deși Accardo s-a retras oficial din fruntea mafiei la sfârșitul anilor 1950, el a continuat totuși să tragă sforile în calitate de „consigliere”. Îndepărtându-se de conducerea operativă, Accardo a început să profite de prada pe care o adunase în toț anii din urmă.
A organizat o căsătorie extravagantă pentru una dintre fiicele sale, și-a dus soția în vacanțe prelungite și luxoase în Europa și și-a descoperit ca pasiune pescuitul pe mare.
O fotografie a lui Accardo în picioare, cu un ton proaspăt pescuit de 180 de kilograme i-a adus porecla de „Big Tuna” („Marele Ton”).
La fel ca alți mafioți, Accardo nu a fost scutit de suspiciunile poliției. Însă, în ciuda câtorva condamnări, nu a petrecut decât o singură zi în închisoare, când a fost arestat pentru a fi interogat despre o afacere cu jocuri de noroc.
La începutul anilor 1960, se părea că Accardo va ajunge în cele din urmă la închisoare. Deși jurase să nu comită aceleași greșeli ca Al Capone, a fost găsit vinovat de evaziune fiscală.
Însă, la apel condamnarea i-a fost anulată și Accardo a fost achitat.
Necazurile erau departe de a fi încheiate. A devenit repede clar că avea probleme cu noul șef al mafiei, Sam Giancana. Deși Accardo îl sfătuise pe acesta să fie discret, nu era ascultat. Asemenea lui Capone, avea nevoie de atenție și adora luminile rampei.
Ultima lovitură
Mafia nu a funcționat bine sub conducerea lui Giancana, acesta ajungând în închisoare în 1965. Eliberat un an mai târziu, a fugit în Mexic pentru a scăpa de un nou interogatoriu.
Dar nici măcar în Mexic, Giancana nu a putut rămâne discret și a atras rapid atenția poliției.
În 1974, Giancana a fost arestat de autoritățile mexicane și retrimis în Statele Unite. A fost convocat pentru o audiere în fața unui mare juriu, însă a fost ucis înainte, în 1975.
Deși nu s-a putut dovedi că Accardo a ordonat lichidarea lui, mulți istorici cred că nimeni în afara acestuia nu avea suficientă putere pentru un asemenea gest.
Chemat în instanță pentru a depune mărturie pe această temă, Accardo a negat vehement, continuând să susțină că este un simplu negustor de bere și nimic mai mult.
„Nu am nici un control asupra nimănui”, a spus el. „Nu am fost niciodată un boss.” Deși autoritățile cunoșteau în mod evident adevărul și au continuat să-l ancheteze în anii următori, nu au reușit să-l prindă cu nimic.
Tony Accardo a murit pe 22 mai 1992 în urma unui atac de cord. Avea 86 de ani, o vârstă frumușică pentru cineva care își petrecuse toată viața în afaceri periculoase.
Comisia Infracțională din Chicago a atribuit longevitatea în fruntea mafiei a lui Accardo faptul că s-a ținut departe de traficul de droguri.
„Moartea sa marchează sfârșitul epocii Capone”, a conchis Comisia. „Nu a mai rămas nimeni altcineva.”
