Conducătorii bihoreni şi ungureni îndrumaseră poporul român spre taberele insurgenţilor lui Kossuth şi Bem, cari luptau în numele democraţiei contra dinastiilor.
În acele ţinuturi cuvântul lui Iancu nu putea să străbată şi, chiar dacă ar fi putut, anevoe găsea aci prieteni devotaţi, cari sâ-l ajute, cum l-au ajutat în Ardeal mai ales preoţii şi tinerii studenţi gata de orice sacrificiu pentru ideea naţională.
Cu drept cuvânt spunea mai târziu Bălcescu, în pomenitul discurs comemorativ, că „generalii acestei oşti ţărăneşti erau nişte preoţi şi nişte tineri, abia ieşiţi din şcoalele de teologie, filosofieşi jurisprudenţă; ei nu puseseră până atunci mâna pe o armă, când nevoia îi sili a se face generali şi a câştiga bătălii.
„Lipsiţi de cunoştinţe şi de principii de artă militară, ei le învaţară în mijlocul luptelor. Am văzut cu mirare, cum ei dibuiseră adevăratele principii ale războiului şi cum simţiră importanţa poziţiilor naturale şi folosul ce ştiură trage din orice localitate.
Femeile nu rămăseseră în urmă nici cu curajul, nici cu simţimintele naţionale; ele luară parte la ţoale primejdiile soţilor lor. Din vârful munţilor ele aruncau o ploae de bolovani, cari răreau batalioanele vrăjmăşeşti. Cântecele lor nu erau ca mai înainte cântece de dor şi de plăcere, ci cânturi pline de patriotism şi de simţimânt national”.
În adevăr preoţii, amintiţi de Bălcescu printre cei dintâi generali ai oştilor ţărăneşti, şi-au împlinit în viforul războiului datoria ca nişte eroi şi mucenici ai cauzei naţionale.
Bucurându-se de toată încrederea poporului, ei au putut da lui Avram Iancu sprijin nepreţuit în organizarea legiunilor, în smulgerea biruinţelor şi în apărarea strâmtorilor, pe unde s’ar fi putut strecura duşmanul în cetăţuia munţilor ocrotitori.
Ei au ţinut seamă de porunca Scripturii, care îi îndatora să fie ca păstorul cel bun, punându-şi sufletul pentru poporul încredinţat povăţuirii sale, iar nu ca năimitul care părăseşte turma în ceasul de primejdie şi fuge.
