Şi astfel s’a întâmplat, ca şi în bătăliile din munţii Apuseni, precum în toate clipele de cumpănă grea în viaţa neamului nostru, isbânda să ne vie din tradiţionala împreună lucrare a crucii cu spada, a credinţii care nici odinioară nu cade cu vitejia dreaptă, care în cele din urmă trebue să biruiască.
În raportul oficial al comandamentului rusesc, se aduc meritate laude lui Iancu, care fiind înzestrat „cu deosebite calităţi intelectuale” şi-a câştigat „prin simţul său de dreptate şi de cinste încrederea conaţionalilor săi” astfel încât „o izbândă desăvârşită a încununat întreprinderea lui”.
Prin aceasta „Iancu, sufletul revoluţiei române şi-a câştigat în popor încredere şi iubire nemărginită”, poporul românesc vedea în el pe mântuitorul său.
Iar despre preoţii români se spune în acelaş raport că „cu crucea într’o mână şi cu sabia în cealaltă se luptau şi opreau pe Unguri de a străbate mai departe”.
Însuşi comandantul insurgenţilor maghiari, Bem, îşi dădea seama de rolul important al preoţilor români. Deaceea scria din Oradia Mare, la sfârşitul anului 1848, lui Kossuth, exprimându-şi părerea, că Românii ar putea fi înduplecaţi cu uşurinţă să treacă de partea Ungurilor, dacă aceştia ar fi sprijiniţi de preoţii români, în deosebi de cei „şismatici” (ortodocşi)
După ce lupta prin sabie a trebuit să contenească şi vitejia nerăsplătită părea că începe a se ofili, ei au contnuat mai departe—fără întrerupere şi peste putinţa vreunui control lumesc – tainica şi sfânta luptă prin rugăciune. Iar credincioşii lor smeriţi îi însoţeau în lupta aceasta spirituală prin accentele cântecului:
Sus pe vârful dealului
În cetatea Iancului
De trei zile, de trei nopţi
Cântă o sută de preoţi
Şi se roagă şi se închină,
Pentru tabăra română.
În modestele bisericuţe româneşti, ascunse prin văi sau aninate pe coastele munţilor, au răsunat neîntrerupt cuvintele liturghiei străbune: „pentru împreunarea tuturor, Domnului să ne rugăm!”… înţelesul lor creştinesc avea pentru milioanele de suflete credincioase şi o nuanţă naţională pătrunzătoare, îndreptând cugetul spre tabăra română, a cărei biruinţă definitivă, mai apropiată sau mai îndepărtată, o aştepta poporul din Ardeal cu nesguduită credinţă, chiar şi în viforul celor mai cumplite împilări”.
