Cartea are o muncită prefață de 35 de pagini, o postfață cu meritate elogii și câte o explicație succintă la început din partea Generalului Rogojan și a publicistului Dan Andronic.
Vedem în această organizare sistematică nevoia de ordine, claritate și chiar de receptare exactă a adevărului, specifică marilor pedagogi și istorici, manifestată de principalul realizator al acestei cărți, cu importanța sper că în creștere după principiul bulgărelui de zăpadă, generalul Aurel I. Rogojan. În momentul în care știm adevărul, trebuie să luăm o atitudine sau să ne subînțelegem lași.
Trebuie să recunoaștem că întrebările lui Andronic filtrează anumite adevăruri, ocolind provocarea unor răspunsuri mai incomode din partea generalului Rogojan. Dar este atâta adevăr necruțător împotriva tuturor oportuniștilor cu dosare beton preluați de puciștii din decembrie 1989, încât autorul poate fi considerat un trezitor de conștiințe, dacă mai sunt români adevărați, supraviețuitori ai revoltei populare din decembrie 1989, care n-a avut succesul scontat întrucât n-a fost de fapt decât o răscoală urbană.
Adevărații revoluționari fiind, de fapt, pensionari parțial exterminați în închisorile politice bolșevice. Poate că voi analiza și eu cândva, din punct de vedere fenomenologic, evenimentele din decembrie 1989. Cartea are 23 de capitole, un epilog și un valoros index de nume care, la un asemenea amplu volum, este ca busola într-o pădure virgină.
Primul capitol
este intitulat „Antemergătorii Securității” și începe cu subcapitolul „Acapararea instrumentelor puterii abolite”. De fapt, s-a preluat partea ascultătoare, oarecum amorfă, a trupei, adică subofițeri de poliție și jandarmerie, gardieni de închisoare, intrând toți, cum afirmă și generalul Rogojan sub comandă sovietică directă sau mediată prin marionete născute în România.
Până la înființarea Securității, a existat o instituție care i-a ținut de fapt locul numită „Serviciul I Organizare”. Reiese clar din carte că, pe de-o parte funcționau vechile structuri cu șefi noi de la Moscova: Nicolschi și șoferul său Mitea, Bodnarenko etc., iar pe de altă parte se înființaseră structuri noi, cu prea puțin personal, dar foarte verificat, care urmau să ia amploare, ca număr și importanță, în anii următori.
Directorul Siguranței Generale sub Petru Groza era generalul Bâzdâc Popescu. Brigada Mobilă fusese înainte structura de contrainformații a Siguranței. Acum era formată din aparatul N.K.V.D., semănând, spune Rogojan, cu poliția legionară.
Brigada Mobilă avea următoarele atribuții: să jefuiască românii înstăriți și să asigure transportarea bijuteriilor, aurului, operelor de artă, obiectelor prețioase dincolo de Prut pentru ștabii sovietici, prin aceasta Nicolschi asigurându-și persistența în funcție, iar pe de altă parte să rezolve uciderea opozanților față de ocupantul sovietic, lichidarea pluralismului politic și instaurarea dominației partidului unic.
A asigurat miile de arestări politice din perioada în care a mai funcționat cât de cât monarhia română, a reprimat Mișcarea Națională de Rezistență a generalului Aldea. Direcția Generală a Siguranței Statului, înființată la 20 iunie 1947 era de fapt Securitatea, datorită obiectivelor și conducătorilor ei: Nicolae Popescu, Alexandru Neacșu, Alexandru Nicolschi, Luca Zamfir, Mircea Lepădătescu, Marin Jianu, Vladimir Mazuru, Mișu Dulgheru, Tudor Sepeanu, Nicolae Cârje etc.
Generalul Rogojan consideră că „Alexandru Nicolschi, Mișu Dulberger și Tudor Sepeanu sunt figuri criminale de notorietate.” Sepeanu a fost primul director al Securității Capitalei, a pus la punct sistemul de exterminare în închisorile pentru deținuți politici din România și era bun prieten cu Radu Beligan și Sică Alexandrescu. În 1954, a fost arestat pentru „experimentul Pitești” și alte atrocități.
Direcția Generală a Securității Poporului s-a înființat la 28 august 1948. Se povestește, chiar și prin documente, că după această dată, personalul N.K.V.D. din Serviciul I Organizare din C.C. al P.C.R. a avut opțiunea de a se încadra în Securitate sau a se repatria (în următorii 70 de ani, dacă Gospodăria de Partid nu va găsi o formă de supraviețuire după 1990.)
Sub presiunea opiniei publice occidentale, dar mai ales la ordinul Moscovei, o serie de stăpâni ai Securității au fost dați afară pentru a deveni ambasadori ai României în diferite alte țări (Mazuru), directori de mari întreprinderi (Teohari Georgescu – Întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie 1918”).
Am cunoscut în perioada studenției mele și în primii ani de practică medicală o serie de tineri și tinere de vârsta mea, copii de N.K.V.D.-iști care continuau să lucreze la Gospodăria de Partid a C.C. al P.C.R. E drept că acești tineri, datorită antisemitismului și antirusismului lui Ceaușescu nu mai primeau sinecuri la C.C. al U.T.C. sau P.C.R., dar n-am observat pe niciunul din aceștia suferind pe nedrept, n-au fost discriminați, doar că nu mai erau favorizați pe față, nu mai intrau și treceau prin facultăți fără să învețe nimic.
Ultimele două subcapitole din primul capitol sunt: „Securitatea, sub dominația alogenilor” și „Dekaghebizarea și românizarea Securității”. Autorul este destul de lucid și de cinstit, ca să nu susțină că atunci când Neagu Cosma, la ordinul lui Alexandru Drăghici, i-a rugat pe ofițerii de Securitate din România, agenți K.G.B. să-și înceteze activitatea, aceștia s-au grăbit să îndeplinească dorințele românilor autentici.
Mai mult chiar: generalul Rogojan afirmă că generalii Mihail Nedelciu și Grișa Naum au dus la Moscova 200.000 de dosare privind activitatea informativ-contrainformativă desfășurată de serviciile românești în U.R.S.S. în perioada interbelică. În plus, toate arhivele au fost periate și toate bogățiile subsolului românesc sunt mai bine cunoscute la Moscova decât la Washington.
Capitolul II
este intitulat „Securitatea, instrument al luptei de clasă” și are ce subcapitole: „Revoluția permanentă”, „Sfărâmarea vechii orânduiri – etapele luptei de clasă”, „Omniprezența, omnipotența și ubisciența Securității – mit sau realitate?”.
În legătură cu revoluția permanentă, generalul Rogojan sosit în Securitate după 1970 se miră cum de nimeni nu observa că lupta de clasă n-avea cum să se ascută din ce în ce mai tare, cu toți dușmanii în închisoare sau sub pământ.
Autorul subliniază că sub conducerea consilierilor sovietici, Securitatea românească funcționa împotriva intereselor poporului român. Rogojan consideră că „Securitatea,ca braț înarmat al partidului, a fost doar unul dintre instrumentele distrugerii unei ordini politico-economice și sociale, a exponenților acesteia, dar și a elitelor și spiritualității naționale, care ar fi putut reprezenta alternativa noii ordini instaurate prin violență revoluționară.”
Rogojan consideră că Partidul Comunist din România n-a fost românesc și nici instrumentele de bolșevizare a României. Sub Ceaușescu, Securitatea ar fi căpătat o anumită autonomie față de sovietici și n-ar mai fi luptat exclusiv contra României.
Când știu cum a fost chinuit Țuțea până în decembrie 1989, cu confiscarea periodică a manuscriselor, interzicerea de a publica absolut orice, cum a fost bătut Goma (care a fost jignit îngrozitor la București și cu ocazia sărbătoririi lui în 2015, la împlinirea vârstei de 80 de ani, împrejurare la care, nefiind de față n-a mai putut fi bătut de forțele democratice actuale), trebuie să mă distanțez de o eventuală sănătate a comunismului românesc autonom față de Moscova.
Boala evolua în absența contagiului inițial, independent de molipsirea de la Moscova, dacă mi se permite să fac o remarcă post Corona. Ieșirea de sub batjocura acceptată a Moscovei n-a însemnat nici părăsirea comunismului, și nici transformarea comunismului rău, criminal, într-un comunism bun, românesc, cu miros de trandafir. Îmbunătățirea reală produsă pe anumite planuri nu trebuie generalizată sau exagerată.
Pentru mine, comunismul românesc a avut două realizări majore: interzicerea avorturilor și achitarea datoriilor externe. Sunt de acord cu generalul Rogojan, că era imposibil să urmărești toți românii. Dar când 98% eram români dresați, problema o reprezentau cei 1% români psihotici. Iar restul de 1% erau Securitatea și informatorii. Nevrozarea dresaților e un risc acceptat de toate democrațiile actuale, în orice caz după al doilea război mondial.
Capitolul III
este intitulat „Securitatea a murit! Trăiască securitatea!” și începe cu prezentarea celor 3 aspiranți la postul de șef al Securității României: Virgil Măgureanu, Nicolae Stan și Nicolae Doicaru. A fost numit, desigur, cel mai sus situat în ierarhia puciului. Generalul Rogojan constată că „Agenții G.R.U. dezintegrează Securitatea”.
La 3 ianuarie 1990, generalul Militaru dă ordin de neexecutare a ordinelor date de Voican Voiculescu, probabil că întrucât acesta, deși era complet conspirat, nu fusese încă pe deplin recrutat. Autorul nu se sfiește să consemneze, că generalul Militaru a reactivat pe toți generalii trecuți în rezervă de Ceaușescu, întrucât fuseseră deconspirați ca agenți ai K.G.B. sau G.R.U.
Aflăm ceea ce ne putem ușor imagina: Virgil Măgureanu ar fi putut face mult mai mult rău decât a făcut. Cred că invers e mai greu și numai uriașa lăcomie a lui Adrian Năstase îl împiedică să nu poată face cu mult mai mult rău decât a făcut.
Nu cred să-i fi scăpat vreo posibilă șpagă contra intereselor României. În legătură cu Vasile Văcaru, acesta venea din sistemul editorial, ca și Iliescu, dar fusese redactor șef la Editura Enciclopedică și fusese recomandat de Nicolae Gheran, când acesta a fost solicitat de Iliescu să intre în echipă după reușita puciului, fapt pe care Gheran l-a refuzat dintr-un exces de onorabilitate.
Sunt discutate evenimentele „Terasa Anda”, „Berevoiești”, cazurile „Caritas”, „Solventul”, „Porțelanul”, „Columna Bank” etc. Se arată aici cum Măgureanu și-a învins toți adversarii cu o abilitate ieșită din comun, începând chiar cu ziaristul Sorin Roșca Stănescu, apărat pe bună dreptate de mulți profesioniști capabili, datorită legăturilor sale în terorismul organizațiilor comuniste din țările capitaliste.
Capitolul IV
este intitulat „Fascinația riscului, ca opțiune de viață”. Copil de C.F.R.-ist, pe vremea când instituția respectivă mai însemna ceva în România, Aurel Rogojan are de mic patima cititului și chiar a scrisului, fiind activ în cenaclul școlii și corespondent voluntar în presa locală.
Urmează unul din cele mai bune licee din Ardeal, este tentat să abordeze o profesiune de risc, oscilează între aviație și securitate și optează pentru cea din urmă datorită faptului că performanțele sale școlare excelente l-au adus în situația de a fi vânat de Securitate, în sensul bun al cuvântului.
Fiind născut în zodia Fecioarei este foarte impresionabil, dar convertește acest amestec afectiv cu potențial în domeniul disconfortului în ambiție profesională care îl promovează la vârf, indiferent de domeniul de activitate.
Cei născuți în zodia Fecioarei nu doresc să devină șefi, dar nici nu evită să fie recunoscuți drept cei mai buni în profesie, dacă beneficiază de resurse psihointelectuale. Aflăm de aici câteva hotărâri ale lui Ceaușescu, care explică pentru ce anume securitatea n-a intervenit nici împotriva răsculaților, dar nici împotriva puciștilor:
„În anii 70 exista chiar și o dispoziție a lui Ceaușescu, care a interzis Securității să creeze probleme oamenilor care criticau sistemul…” În august 1968, la invadarea Cehoslovaciei de către trupele sovietice, la aeroportul Băneasa „se pregătise un plan înclinat, cu butoaie cu combustibil inflamabil, ancorate cu niște sfori, și în caz că o aeronavă nu respecta indicațiile turnului de control și forța aterizarea, se tăiau sforile care ancorau butoaiele, se trăgea în ele cu muniție incendiară și lua foc pista.”
În 1939, șefii României în frunte cu Carol al II-lea n-au fost în stare să schițeze vreun gest de apărare, când României i-a fost răpită aproape o treime din suprafață, în urma înțelegerilor dintre Hitler și Stalin.
Palpitante sunt și amintirile generalului Rogojan din perioada în care a fost stagiar la „Biroul 6 – contraspionaj izraelian” din cadrul Securității Municipiului București. Amintirile din perioada de activitate operativă sunt povestite cu umor și o anume înțelepciune permanent exersată ca să nu eșueze în reverie. Sunt multe titluri de subcapitole divulgând acțiuni foarte incitante:
„Cântăreț în Biserica Luterană” (la vizita în România a președintelui R.F.G. Heinemann), „Remember: Festivalul Mondial al Tineretului și Studenților de la Berlin” (când a dispărut o vreme Zoe Ceaușescu), „Experiența tatei în Țara Sovietelor” (tatăl generalului Rogojan a fost din 25 august 1944 până în iunie 1948 prizonier de război în U.R.S.S.; se relatează mereu foarte corect:
„Când prizonierilor le-au fost trimise ajutoare din partea Crucii Roșii Internaționale, produsele alimentare perisabile au fost expuse la soare și introduse în consum după ce s-au alterat. Toxiinfecția alimentară care s-a declanșat a fost pusă pe seama imperialiștilor americani, care au atentat la viața prizonierilor, iar ajutoarele neexpuse alterării au primit o altă destinație.”)
Despre Pacepa și Doicaru se știa că umblă cu plocoane, primeau și dădeau, dar că Ion Stănescu era cinstit, eu din cartea asta am aflat. Și e bine să știm că au fost oameni cinstiți nu numai înainte de 23 august 1944, dar chiar și înainte de 22 decembrie 1989.
Interesante sunt și pasajele despre economia gri, contrabanda de la granița cu Iugoslavia și, mai ales, jafurile din zilele sfârșitului de decembrie 1989, când, chiar și autorului, i-au fost jefuite servieta, căciula și ceasul, sub amenințarea cu moartea.
S-a jefuit mult atunci, aperitiv față de ce-a urmat. Cartea întreagă este un mozaic în care amintiri personale mai vechi sau mai noi se împletesc cu fragmente de tratat de criminalistică sau de istorie. Andronic întreabă: „Cât de buni sunt israelienii în spionaj?”
Răspunsul este perfect: „Ei sunt ca japonezii, care au cultul spionajului, așa cum chinezii au, dinaintea japonezilor, cultul secretului. Ce este în fond Institutul, Mosadul, cei 1.200 de angajați oficial? Toți evreii, oriunde s-ar afla ei în lume, sunt cercetătorii Institutului.”
Apoi Rogojan explică pentru ce românii sunt mai buni spioni decât americanii: „Americanii nu sunt deloc imaginativi, ei fac și spionajul de pe poziția de forță a excepționalismului premergător declinului și prăbușirii imperiului lor global, actualmente un imperiu al bazelor militare.”
Aflăm că Nicolae Pleșiță era superior intelectual lui Tudor Postelnicu și a dat ordin lui Victor Marcu să arunce în aer Monumentul Moța-Marin de la Majadahonda.
Generalul Aristotel Stamatoiu, șeful de atunci al spionajului extern „era un tip mai rațional, de formație intelectuală… Dar și el a patronat o operă graffiti de vandalizare a monumentului de la Majadahonda.”
Prezența lui Gorbaciov a erodat faima lui Ceaușescu, iar ideea de a deveni bancherul lumii a treia după achitarea datoriilor l-a făcut odios mai tuturor intelectualilor. Generalul Rogojan cu probitate nu-i ascunde defectele, deși preferă să-i evidențieze calitățile.
Capitolul V
se intitulează „Omul din umbra generalului Vlad”. Rogojan i-a fost subordonat din iunie 1974 până la 31 decembrie 1989. Autorul face un portret memorabil fostului său șef. Spicuim: „Era un om complet, cu înțelegerea complexității naturii umane.
Dincolo de constantele prezenței sale oficiale, marcată de un autocontrol al fizionomiei care nu putea fi descifrată, de o ținută vestimentară în toate împrejurările impecabilă, se afla sufletul colectiv al primei generații ridicate din colbul satelor țării la rânduirea treburilor ei, într-un context al celui mai teribil experiment din istoria omenirii.
Experimentul sistemului mondial socialist, pe care nu noi l-am inventat, ci istoria ni l-a dat și ne-a obligat să-i purtăm povara. Generalul Vlad avea aptitudini intelectuale de excepție, era ancorat în realitățile vieții culturale, cunoștea trei limbi străine, frecventa teatrul, opera…” Este prezentată și figura sinistră a lui Tudor Postelnicu, un sadic analfabet care făcea echipă bună cu Elena Ceaușescu.
Am aflat surprins din acest capitol că se pregătea în martie 1990 ridicarea lui Nicu Ceaușescu de la Sibiu la București, pentru a preîntâmpina schimbarea violentă a lui Nicolae Ceaușescu. Sunt în acest capitol prezentate și unele aspecte din zilele fierbinți din decembrie 1989. Se apreciază că Virgil Măgureanu i-a înlesnit generalului Iulian Vlad, în cursul anilor de detenție ai acestuia din urmă, două întrevederi cu familia lui.
Capitolul VI
se intitulează „Generali și generali” și se deschide cu un elogiu la adresa generalului Neagu Cosma „un profesionist dedicat intereselor României”.
Am impresia că aici s-a strecurat o inexactitate, când se vorbește despre sinuciderea în 1973 a medicului personal al soților Ceaușescu. Îmi amintesc perfect faptul că doctorul Schächter, tatăl colegului meu mai mare de la Facultatea de Medicină Generală din București (el era coleg de an cu Gherghiceanu și cu Aldea Țurai, cu care mă întâlneam aproape zilnic în cafeneaua Nestor din București, căzută la cutremurul din 4 martie 1977), era nu numai medicul soților Ceaușescu, ci și amantul Elenei Ceaușescu, motiv pentru care Ion Stănescu, un profesionist cinstit, a fost destituit după ce a ordonat aruncarea pe fereastră, simulând o sinucidere, a doctorului Schächter.
Evidențiez faptul nu pentru a completa volumul recenzat aici, ci ca un elogiu adus pudorii generalului Rogojan, care evită constant dezvăluiri din cercul amanților Elenei Ceaușescu, privind fapte pe care le cunoaște mai bine încă decât mine.
Urmează prezentarea generalului Nicolae Pleșiță – „un exponent consecvent al funcției represive a Statului”. Nu comentez, ci doar amintesc că până în ajunul morții sale, cu câțiva ani în urmă, vorbea la Televiziunea Română Liberă despre bandiții din munți: Aldea, Arsenescu etc. pe care îi împușca el când era tânăr sublocotenent de securitate.
Următorul subcapitol e dedicat generalului Gheorghe Diaconescu, care-l trăgea de barbă pe Mihai Botez, pe atunci sub influența K.G.B.-ist gorbaciovistă a Moscovei, între altele, și căruia nu i se cădea să-i fie smotocită barba tot de către un intelectual.
Este discutată aici problema căsuțelor poștale impersonale folosite de spioni și capturarea lui Ioan Stana, fără să se menționeze faptul că și fratele acestuia, tot ofițer de securitate, a fost dat dispărut din familie cu această ocazie.
Este prezentat în continuare generalul Traian Ciceu care foarte tânăr fusese trimis în diplomație în Franța, în locul lui Caraman, de unde fusese mutat la Roma.
I-am făcut horoscopul, care era foarte interesant: era Berbec cu ascendentul în Capricorn, deci născut noaptea, în același moment cu alți doi români celebri cărora le-am lucrat horoscopul: Adrian Severin, fost ministru de externe al României și Costel Iancu, fost Suveran Mare Comandor al Ritului Scoțian Antic și Acceptat din România.
Ca toți Berbecii era violent, deci foarte indicat pentru negocieri cu iredentiștii maghiari. Generalul Mihai Pacepa este prezentat drept „corupătorul înaltei nomenclaturi” (asta e misiunea celor mai importanți spioni, trebuia mirosit de când era căpitan!)
Generalul Victor Marcu este cel care a stabilit că Pacepa a lucrat pentru ruși. De fapt, întocmai ca lacomul Adrian Năstase, i-a favorizat pe toți care l-au plătit, indiferent de religie, rasă, sex sau apartenență politică, cu maximă obiectivitate și imparțialitate.
„Rușii l-au revendicat pe Tudor Postelnicu drept agentul lor” ca să-și bată joc de România. Dacă aveau mai mult umor, l-ar fi revendicat ca agent K.G.B. și pe tovarășul Corbu, câinele lui Nicolae Ceaușescu. Generalul Victor Marcu participă la elaborarea acestui capitol în care se discută mai mult amănunte, o serie de elemente fiind subînțelese sau deja cunoscute din alte surse. Intră în vizor și Carlos Șacalul și mereu relațiile complicate cu Rusia, care mereu oscilează între a jefui sau a cumpăra gratis.
Capitolul VII
este intitulat „Relațiile externe ale Securității”. Profesionist desăvârșit, generalul Rogojan explică faptul că Securitatea avea relații cu servicii omoloage din diferite țări.
Am aflat multe lucruri pe care nu le știam: la începutul anilor 70 la Săftica funcționa un Centru Special de Instruire pentru pregătirea de ofițeri de informații pentru serviciile de securitate ale unor state din lumea a treia, mai ales africane, după obținerea independenței. Andronic insistând asupra legăturilor cu securitățile statelor socialiste, a primit următorul răspuns:
„În 13 ani, Iulian Vlad nu a avut niciun contact operativ cu omologi din state membre ale Tratatului de la Varșovia. În schimb, a îndeplinit misiuni care au condus la importante deschideri către servicii similare din spațiul euroatlantic.
De asemenea, s-a întâlnit cu omologii din Iugoslavia”, beneficiind astfel de surprize neplăcute. Cu Securitatea Chinei relațiile au fost optime. Astfel Ministrul Securității din China a venit în România și l-a vizitat în închisoare pe Iulian Vlad. S.R.I.-ul K.G.B.-ist nu l-a arestat și pe ministrul chinez, întrucât rușii tocmai începuseră să se prefacă drept cei mai buni prieteni ai chinezilor.
Actualmente, după pensionarea generalului Rogojan, S.R.I. și D.I.E. întrețin cele mai bune relații cu serviciile omoloage din cadrul U.E. și N.A.T.O. Am constatat personal acest lucru, în calitate de director al Institutului Român și al Bibliotecii Române din Freiburg, unde vin pentru documentare savanți din toată lumea, deci și profesori universitari din România.
Unul din acești profesori, într-un an, a copiat dintr-o carte câteva zeci de pagini la aparatul de copiat al bibliotecii deasupra căruia scrie foarte clar „10 cenți copia”. Profesorul respectiv ne-a sărit la plată și distinsa bibliotecară doamna Dr. Ursula Ott, care ține la fondurile bibliotecii mai mult decât la misiunea ei de propagandă, după plecarea profesorului, a început să-mi bodogănească:
„Profesor universitar și nu e în stare să achite o prestație de 5 euro!” etc. În anul următor, când ies să deschid ușa la care se sunase, îl văd pe profesorul respectiv, cu o bancnotă de 5 euro în mâna ridicată cam prea sus, pentru cât fusese de puțin speriat în România de S.R.I., că a rămas dator în Germania, urmare a perfectei colaborări între serviciile germane și cele române.
Nu știu dacă, în cazul în care vreun profesor neamț ar fi uitat să plătească 5 euro în România, S.R.I. sesizat de bună seamă de o bibliotecară vigilentă ar fi reușit să convingă Serviciul German de Apărarea Constituției să-l constrângă pe profesorul respectiv să-și achite datoria.
În treacăt, trebuie spus că lăcașul de cultură din Freiburg, găzduind peste 200.000 de volume și aproape toată presa exilului, pe lângă sute de mii de manuscrise, inclusiv eminesciene, nu mai este sprijinit de statul german, întrucât România afirmă că în ea nu mai conduc comuniștii, iar România refuză să sprijine Institutul Român și Biblioteca Română din Freiburg, pe motiv că este vorba de o asociație înregistrată la un tribunal german, iar acordarea unor subvenții fixe periodic ar fi o ilegalitate, din punct de vedere juridic românesc actual etc.
Capitolul VIII
este intitulat „Partidul și Securitatea și nu are decât 5 pagini. Generalul Rogojan consideră că „Controlul partidului a vulnerabilizat contraspionajul”. Afirmația corespunde faptului că partidul n-a fost condus până în 1989, la nici un nivel, de șefi de promoție.
În primăvara lui 1989 s-a produs un fapt uimitor, cel puțin în București, unde eu puteam cunoaște realitățile direct. Cam toți bătrânii secretari de partid din spitale, facultăți etc. s-au dat la o parte și au lăsat locul de secretar de organizație de bază P.C.R. unor șefe de promoție, în floarea vârstei, deci ca la 30-35 de anișori, fete fără nici o ambiție politică, doar cu ambiții profesionale, să știe ele cât mai bine meseria lor.
Aici are Andronic o întrebare capcană: „Cum se făcea distincția între a servi statul, conducerea statului, sistemul politic, oamenii politici, activiștii de partid?” Pentru autor nu există însă capcane invizibile.
Capitolul IX e intitulat „Întâmplări cu Nicolae Ceaușescu”. Ni se propune recunoașterea unor merite ale dictatorului vizibile de la cam orice distanță.
Capitolul X se referă la „Comploturile contra lui Ceaușescu”. Sunt date generale, dar și câteva amănunte. Că sovieticii, începând cu Brejnev, voiau capul lui Ceaușescu știe toată lumea. Că au încurajat comploturi inițiate de marginalizații de către Ceaușescu, iarăși este logic.
Părerea mea este că discreția reală, nesimulată a generalului Rogojan este o dovadă a faptului că nu e însetat de glorie ieftină. Pe de altă parte, securitatea cunoștea, știm din memoriile generalului Vlad, toate variantele scrisorii celor șase, deci comploturile în România au avut din perioada de gestație, pentru Securitate, transparența puciului declanșat pentru debarcarea lui Ceaușescu.
Ca și când Securitatea ar fi avut un scintigraf cu care înregistra gândurile lui Gogu Rădulescu. Adevărul e că pentru olteni și pentru moți minoritățile naționale din România sunt ceva mai transparente decât pentru alți băștinași de-ai noștri. Ștefan Andrei ca prim ministru era pe post de Brutus.
Iar Ion Dincă e sus pe lista complotiștilor pentru că noi știm acum al cui e hotelul Dorobanți, dar copoii Securității îl mirosiseră de la niște relații prea curajoase cu canadienii care ne-au făcut centrala atomică de la Cernavodă.
Prezența lui Ion Ursu și a Anetei Spornic îndulcea ideea de complot făcând-o să semene cu o rotire de cadre la mâna a treia. Nu înțeleg pentru ce anume generalul Rogojan se sfiește să afirme clar că generalul Emil Macri a murit prin ucidere.
Nu-mi vine să cred că ținea chiar atât de mult la el încât s-a jenat să-l includă în rândul personalităților ucise de către comuniști (că doar toți puciștii au fost comuniști pur sânge, de spiță moscovită, nu? De-aia am ajuns acum aici).
Andronic amintește și de grupul de la Academia „Ștefan Gheorghiu”. Rogojan îl corectează numind obiectivul „cloacă”. Totuși, din când în când Generalul ne obligă să-i admirăm și temperamentul.
Autorul ne lasă să înțelegem că majoritatea celor plecați cu burse în S.U.A. nu erau pur și simplu racolați de americani, ci deveneau acolo agenți tripli pentru că primeau pașaport de la Securitate la recomandarea K.G.B.-iștilor din Comitetul Central al P.C.R.
Este extrem de îndrăzneață teoria lui Rogojan, că scindarea României nu s-a produs în 1990, ca să nu piardă ortodoxia Ardealul, în sensul că Alexei al II-lea, patriarhul Rusiei l-a convins pe Gorbaciov să-i facă în necaz Papei care s-ar fi bucurat să smulgă Transilvania ortodoxiei.
Tot Rogojan însă își amintește că generalul militar Ion Scrieciu, în calitate de prefect al județului Mureș, i-a liniștit pe unguri și pe românii trădători. Totuși, recunoaște intrarea Transilvaniei în sistemul economic austro-ungar actual.
Ca profesionist desăvârșit, generalul Rogojan afirmă: „Politizarea conducerii structurilor operative, acolo unde s-a întâmplat, a deprofesionalizat, a stimulat voluntarismul specific activiștilor de partid, vulnerabilizând sistemul de securitate.”
Mergând mai departe, aș adăuga că un militar nu poate să se priceapă să conducă Securitatea, după cum un milițian n-ar putea ocupa funcții de conducere în armată.
La discutarea opoziției ferme a Olandei de a intra România în spațiul Schengen, după ce ne-au ajutat să intrăm în N.A.T.O., se scapă din vedere că în spațiul Schengen, portul Constanța ar minimaliza veniturile porturilor olandeze Amsterdam, Roterdam etc. Evaluarea lui Mircea Dinescu este impecabilă, cea a lui Andrei Pleșu destul de reținută.
Capitolul XI
e intitulat „Marele vecin de la Răsărit” începe prin a preciza că atât Gheorghiu Dej, cât și Ceaușescu au fost împotriva stilului banditesc ruso-sovietic. Pentru ei, Basarabia nu era o provincie despre care, spunând că a fost întotdeauna a rușilor, s-ar fi mulțumit să tragă foloase politice personale de la stăpân. Și ei au fost oamenii rușilor, dar, spre deosebire de Iliescu, aveau rude români, puteau simți românește, nu erau bolșevici pur-sânge.
Mi se pare important faptul că autorul amintește faptul că în strângerea relațiilor cu Occidentul Gheorghiu Dej a fost ajutat Gheorghe Gaston Marin și Costin Murgescu, care a combătut planul Valev. Dekaghebizarea României este o intenție pe care n-ar putea-o finaliza decât Vlad Țepeș.
Și asta nu peste prea mult timp, ci numai până când austriecii nu ne termină pădurile de care mai avem nevoie, Țepeș, nu noi, pentru țepușele necesare fundurilor de kaghebiști excretați de România. Aflu de la Rogojan, că o grămadă de kaghebiști cred că lucrează pentru francezi, sau pentru americani, sau pentru unguri.
Numai rușii știu cât de tare ne-au infiltrat. Autorul consideră că în lume sunt 30 de milioane de români. Dacă în fața lui Dumnezeu sunt 30 de milioane de români, loc în rai, din rândul lor, n-au nici măcar 1%. Datorită entropiei, comunismului generalizat și globalizării s-a ajuns să nu mai conteze cât de mari sunt popoarele, ca număr. Pe mine personal, orice discuție obiectivă despre Basarabia mă deprimă. Acolo a fost genocid, nu putem discuta obiectiv. Măcar din respect pentru milionul de martiri moldoveni uciși de bolșevici.
Capitolul XII
e intitulat „Omul M.I.-6 pentru București”. Acum aflu că-l chema George Pop și că făcea cadouri irezistibile.
Nu mă miră că Bodnăraș a intermediat înfiriparea prieteniei britano-chineze. În legătură cu salvarea lui Marin Sorescu de la pedeapsa cuvenită aderenților la Meditația Transcendentală, iarăși nu eram la curent.
Dar Vasile Gheorghe, șeful de la analiză și sinteză, la înscriere și-a dat nume și adresă falsă și n-a putut fi confirmat în Mișcare. Oricum, generalul Vlad l-ar fi salvat înaintea lui Sorescu. Nici la Mircea Popa, nici la Ulieru nu se intră în amănunte care ar fi făcut cartea mai senzațională fără exagerări.
Capitolul XIII poartă titlul „Cazul Brucan – C.I.A. sau K.G.B.?” Am înțeles înainte de a citi capitolul, că e o întrebare retorică. Meleșcanu mi s-a părut a fi menajat de generalul Rogojan.
Capitolul XIV e intitulat „Disidenții noștri erau ai altora”. Sunt enumerați c-ar fi fost răpiți din R.F.G. în anii 1957 și 1958 Aurel Decei și Ovidiu Beldeanu.
Cunoscând întâmplător și cazul lui Teodor Bucur, îmi permit să cred c-au fost mai multe răpiri, unele, de savanți foarte studioși, numai pentru intimidarea exilului activ. Autorul se miră că scriitorii nu l-ar stima pe Goma, care înnobilează profesiunea de scriitor, iar despre inginerul Gheorghe Ursu afirmă categoric că Iulian Vlad a fost împotriva arestării acestuia, jurnalul intim nefiind mijloc de propagandă.
Un subcapitol cu un titlu atrăgător: „Opozanții serioși evitau să aducă servicii inamicilor României”. Ca medic de familie al lui Petre Țuțea timp de 25 de ani garantez că așa este!
Capitolul XV
poartă titlul „Securitatea și Direcția de Informații a Armatei”. Generalul Rogojan consideră înființarea S.R.I-ului drept recuperarea Securității din custodia M.A.N.-ului.
E un capitol cu subtilități, Ceaușescu fusese militar, general locotenent, și aducea cu bucurie militari la Securitate, mai ales după trădarea lui Pacepa.
De fapt, majoritatea erau activiști de partid din care unii erau inteligenți, iar alții – sistem Postelnicu sau pe-aproape. Aici mi-a venit mie să-i pun o întrebare indiscretă generalului, în locul lui Andronic: de cine vă simțiți mai apropiat sufletește: de un adversar foarte inteligent și supracalificat, sau de un coleg care-l concurează în însușiri pe Postelnicu?
Nu mă refer, Doamne ferește, la servirea Patriei, ci de relația de la om la om. Deși, din punctul meu de vedere, Postelnicu a fost pentru România, cam ce a fost Richard Sorge pentru Germania. Precizarea mea suplimentară, am impresia că mai mult încurcă. Desigur comanda armatei române aparținea Moscovei. Dar generalul Rogojan trebuia să spună aici câteva cuvinte frumoase despre generalul erou Ștefan Gușă care nu era în solda Rusiei, motiv pentru care a și fost ucis.
Capitolul XVI
poartă titlul „Începutul sfârșitului”. Generalul Rogojan evocă declarația de război rece făcută de Truman lagărului socialist, care a fost urmată de începerea oficială a războiului rece imediat de către Uniunea Sovietică.
S.U.A. a intrat în război după mai multe decenii dând la câțiva disidenți români 400 de dolari pe lună, ca să ponegrească socialismul dinlăuntrul său, ceea ce s-a schițat destul de timid înainte de a fi uciși mai multe mii de tineri răsculați români anticomuniști fără simbrie, în decembrie 1989.
S-a ajuns astăzi ca S.U.A. și în general statele membre NATO să utilizeze pentru ei comunismul abandonat de Uniunea Sovietică, pentru a se realiza o viață mai confortabilă politicienilor din aceste țări, după ce și-au dat seama că de fapt comunismul e o afacere pentru politicieni, iar structurile informative trebuie să se mulțumească cu funcția de dulăi în cotețe, plus ideea de ideal, ca să mârâie și să latre pe note.
Altfel nu se explică cum a fost posibil ca în România al treilea și al patrulea obiectiv secret împotriva comunismului: „Transformarea țărilor care au cunoscut regimuri socialiste în simple piețe de desfacere pentru produsele industriale ale țărilor capitaliste dezvoltate. Și: Preluarea controlului asupra principalelor surse de energie: petrol, gaze naturale, energie atomică.” să devină posibile abia după abolirea construcției socialismului în lagărul fost socialist.
Este evidențiat ca om de valoare Mircea Malița. Mai multe mii de români care aveau tot atâta valoare intelectuală și care iubeau tot atât de mult România au fost exterminați în închisorile comuniste românești pentru deținuți politici.
Să nu uităm că Ion Gheorghe Maurer, Pătrășcanu și alți conducători de partid și de stat erau avocați de mâna a doua în perioada interbelică, cei de mâna întâia fiind exterminați în temnițele organizate special pentru uciderea lor.
Incontestabil, generalul Rogojan este, din punctul meu de vedere, și un pedagog desăvârșit. Aș fi așteptat să fie mai tranșant și să repete de mai multe ori, pentru ca tot românul să înțeleagă și să țină minte cine a fost spion occidental, cine a fost disident și cine a fost opozant direct, cum a fost, de pildă, Paul Goma.
Pentru mine, spionii contra României sunt criminali, disidenții sunt niște nemulțumiți care caută nod în papură, și numai opozanții sunt oameni cinstiți, care au altă opinie, gata să riște, deci curajoși, și fără miză în realitatea imediată, ci numai în istorie și pentru obținerea pașaportului pentru rai de la Sfântul Petru.
Disidența lui Dan Deșliu, Paler și a lui Dinescu au fost oportuniste. Cine a mai văzut disident carierist? Nici măcar Iliescu n-a fost disident. În realitate, de la linia comunismului s-a abătut Ceaușescu și în ochii mei de anticomunist lucid, Ceaușescu a fost ucis ca disident comunist de către bolșevicii pur sânge internaționaliști, tot așa cum au fost uciși, pentru același motiv sau cu același pretext, Pătrășcanu și Gheorghiu Dej.
Mă enervez îngrozitor când văd că nimeni nu vrea să scrie istoria României din ultimii 90 de ani, așa cum a fost. În România, cea mai mare crimă pentru un comunist adevărat este să simți românește. Această afirmație ajută lumea să înțeleagă de ce anume globalismul e o disidență comunistă. Î
n încheierea acestui capitol, se menționează că în august 1968 Ceaușescu i-a cerut sprijin lui Tito în caz că-l vor ataca rușii pentru neintervenția românească în Cehoslovacia. Se concluzionează că Ceaușescu ar fi fost singur.
Ca unul din suta de mii de români care eram în piața Palatului, unde l-am așteptat timp de peste două ore pe Ceaușescu să iasă în balcon și să vorbească, depun mărturie că discursul memorabil care ne-a transformat atunci pe mulți români în admiratori ai lui Ceaușescu s-a petrecut după câteva minute după ce ambasadorul Chinei a sosit la C.C. al P.C.R. în mașină cu steagul Chinei pe aripa din față a automobilului de culoare neagră. Discursul a fost sublim, dar Ceaușescu știa că nu e singur și că nu-l ajută Iugoslavia, ci China.
Capitolul XVII
este intitulat „Ion Iliescu și Generalul Iulian Vlad”. Generalul Rogojan povestește foarte frumos cum cei doi erau inegali din plecare, ca dosare.
Vlad era fiu de fost prizonier în U.R.S.S., suspectat c-ar fi fost patriot și deci rău văzut la Partidul Comunist, în timp ce Iliescu, dintr-un tată bulgar și o mamă romă, încă țigancă când l-a născut pe Ilici, se bucura de totala încredere și tot sprijinul pentru a deveni cândva șeful României și, în general, al oricărei țări comuniste în afară de Bulgaria paternă, unde proștii puteau bănui că acest comunist fanatic ar fi fost tentat să fie patriot.
Sunt relatate episoade din viața lui Iliescu, de la tinerețe până în anii deplinei maturități, arătându-se cum din laș a devenit răzbunător, cum se întâmplă de obicei cu oamenii lipsiți de valoare morală care fac carieră sub comuniști, în calitate de comuniști.
Dacă ar fi mai tânăr, încă ar mai putea ajunge președintele Franței sau cancelarul Germaniei, țări trecute cu arme și bagaje în tabăra comunistă. Din portretul rotunjit al lui Iliescu rezultă că la bătrânețe nu mai era în stare să-și susțină decât calitatea de mincinos.
Capitolul XVIII
este intitulat „Revenirea din exil.” Aici se fac dezvăluiri la general, generalul nerăspunzând la provocări. Autorul povestește situații reale atât de aberante din perioada de tranziție încât la un moment dat îi scapă și afirmația că în S.R.I. ar fi fost cârtițe o grămadă de ziariști acoperiți.
Într-o societate aberantă mai pătrunde câte-un virus și-n computer. Ziaristul nu poate fi acoperit decât cu pământ la cimitir. Asta e definiția lui. În privința ofițerilor acoperiți din presă, părerea mea este că un ofițer intră acoperit în presă abia după ce a devenit cel puțin agent dublu.
Am și eu cu acoperiții din presă ce-are generalul Rogojan cu militarii infiltrați în servicii. Discuția degenerează când se impune lămurirea enigmei dacă ofițerii acoperiți au grad.
Tranziția face victime și-n zonele cele mai teoretice. Andronic la un moment dat consideră cele mai riguroase legi ale conspirativității tradiție. Este totuși bine că sunt demascate obiectiv jocurile politice de tip comunist ale lui Traian Băsescu, în mai multe împrejurări, între care și cazul Omar Hayssam, sau deconspirarea Monei Muscă, nedorită de Băsescu.
Aflăm totuși o sumedenie de lucruri foarte interesante. De pildă că, după dosarul de colaborator al Securității a lui Adrian Năstase nu mai există decât copii xerox.
Spre finalul capitolului, generalul devine mai discret din precauție și Andronic îi reproșează acest lucru. Dar face totuși dezvăluiri incendiare în legătură cu operațiunile speciale „Babylon” și „Damasc”, relatează despre 700.000 dolari primiți de Gabriel Oprea dintr-un foc, 300.000 dolari dați lui Hrebenciuc etc.
Capitolul XIX
este intitulat „Triunghiul Bermudelor”, iar primul subcapitol – „Troica Velișcu – Timofte – Vântu”. Al doilea subcapitol poartă titlul „Băsescu încalecă S.R.I.-ul”. Sunt aspecte ale realității nu prea îndepărtate pe care mulți le intuiam sau le bănuiam, ca mecanisme și explicații, dar pe care abia acum le aflăm cu detalii care explică perfect mecanismul întâmplărilor respective.
Generalul Rogojan este fascinat de vocația de spion a lui Băsescu. Inteligența excesivă a acestuia este inteligență tipică de spion și nu de marinar sau de șef de partid sau de stat. Este posibil ca sistemul socialist să-i fi șlefuit astfel inteligența.
Mi se pare prea dificil să te naști spion, fără să te ajute proclamata grijă față de om și față de etica și echitatea socialistă. Scrie generalul despre Băsescu: „Atunci am avut în față un maestru al diversiunii, al dezinformării și combinațiilor, care și-a depășit mentorii.” Abia după 600 de pagini apar primele rezerve față de priceperea la oameni a generalului Iulian Vlad, motivate prin faptul că era prea cumsecade, excesiv de îngăduitor.
Născut în zodia Fecioarei, generalul Rogojan are o rigoare și un respect față de amănunt care enervează tot ce înflorește în jurul Porților Orientului, unde totul este luat à la légère. Se publică aici, mai ales datorită faptului că generalul Rogojan a funcționat 5 ani în calitate de consilier al directorului S.R.I., o serie de documente importante care fac, mai ales din acest capitol, bibliografie de primă importanță pentru orice istoric care vrea să abordeze perioada ultimilor 20 de ani.
Capitolul XX
se intitulează „Enigma Petre Roman”. Ca să punem punctul pe i, așa cum nu poate generalul Rogojan întrucât îl stăpânește iluzia că ar fi comunist, este cazul să afirmăm că definiția comunistului din România este următoarea: persoana care urăște și luptă să distrugă orice înseamnă valoare umană autohtonă în România.
Cine nu se încadrează aici, face disidență, conștient, sau fără să-și dea seama. Brucan a fost un adevărat comunist conștient din România și, după mine, a avut cea mai lucidă minte din spectrul politic românesc din ultimii 50 de ani, în orice caz. El știa ce vede, ce aude, ce spune, ce e de înțeles.
Când vorbim despre comunism, sursa întâia sunt Lenin și Stalin, nu Marx și Engels. Economiștii germani sunt ca niște anatomiști, n-au ce căuta în spitale, în timp ce politicienii bolșevici sunt chirurgii care operează societatea. Ei știu, în sensul că ei hotărăsc ce e comunismul și nu domnul general Rogojan care are meritul de a avea o părere prea bună despre comunism, confundând demagogia comunistă însușită de el ca pionier, acum peste 60 de ani, cu dogma care va salva omenirea, aceasta fiind ambalajul crimelor cu zâmbetul pe buze. Nu-mi pot explica prudența generalului când vine vorba despre Adrian Năstase.
Capitolul XXI este intitulat „Un alt grup de la Cluj”. Pentru valoare deosebită, diferite grupuri de români, unele chiar de la Cluj, au stat în atenția serviciilor occidentale ajungând astfel și sub filajul bunelor servicii românești.
Capitolul XXII poartă titlul „Sub șase miniștri de interne”. Din cei șase: Cornel Onescu, Ion Stănescu, Emil Bobu, Teodor Coman, George Homoștean și Tudor Postelnicu, cel mai iubit a fost reformatorul Ion Stănescu.
Este prezentat cazul „Luneta”, când ungurii au răspândit manifeste în București și putem spune că este încă unul din capitolele în care inteligența, competența și curajul generalului Rogojan se împletesc într-un mod fericit. Reiese de aici că Postelnicu a fost un continuator firesc al predecesorului său Emil Bobu, care i-a ajuns șef ultimului Ministru de interne al României comuniste, deși au mai existat miniștri de interne onorabili: „Teodor Coman – iubit de popor”, George Homoștean, care n-ar fi fost longeviv dacă n-ar fi fost măcar cumsecade. Se povestește mult din servicii: instructorul de spioni „Speranța”= Nădejde, cazul Răceanu, căutarea unui soț pentru Zoe Ceaușescu etc.
Capitolul XXIII este intitulat „Intelectualii Securității” și are ca prim subcapitol „Tribunii Barbu și Vadim și tribunele Săptămâna și România Mare, între adevăr și diversiune”.
Este ciudat cum se perpetuează anumite dușmănii, invidii și adversități în lumea literară. Vadim a apărut târziu lângă Barbu, abia la Săptămâna. Or Barbu este în primul rând, omul de la „Luceafărul”. Era mai talentat decât Zaharia Stancu, dar Marin Preda era mai important scriitor decât Barbu. Ăștia trei se suportau greu între ei.
Zaharia era cel mai bătrân, cel mai verificat democrat fără scrupule, deci cu credința-n Dumnezeu slăbită, deci aproape de doctrina bolșevică. La oportunism se-nghesuiau mai toți care nu intraseră-n temniță.
Zaharia era președintele Uniunii Scriitorilor și directorul Gazetei literare, el avea pâinea și cuțitul în viața literară. Era destul de înțelept ca să înțeleagă situația și să nu fie satrap, ca să păstreze pâinea și cuțitul de care uza alternativ și intermitent, abuzul l-ar fi uzat pe el rapid.
Preda stătea mai de-o parte, era un amestec de timiditate și viclenie țărănească care anestezia vizibilitatea oricărei suferințe. Zaharia făcea față la situații, Barbu o căuta cu lumânarea, era o fire mai deschisă, avea nevoie de asistență mai mult decât ceilalți doi.
Noi, șaizeciștii, ca să zic așa, am debutat editorial în colecția „Luceafărul”, la E.P.L. sau la Editura Tineretului, după ce majoritatea fusesem debutați de Barbu în „Luceafărul”. Apoi, mulți s-au înregimentat la Zaharia, la Uniune, unde era mai confortabil, mai bine.
Din întâmplare, soția lui Zaharia fusese învățătoare la școala 47 fete, unde bunica mea a fost peste 2 decenii directoare, și a apărat-o când niște legionari simiști scandalagii veniseră în școală s-o bată pe soția scriitorului și ziaristului progresist Zaharia Stancu.
Eu fiind nepotul favorit al bunicii mele, m-am făcut ușor agreabil în casa familiei Stancu din strada Heleșteului, unde mulți scriitori de vază, mult mai bătrâni decât mine, nu erau primiți acum o jumătate de secol.
Simultan mi-am păstrat cele mai bune relații cu conu‘ Jenică Barbu la „Luceafărul” și mai târziu la „Săptămâna” unde am și ținut o rubrică de „Filatelie” la un moment dat, când conduceam secția de tineret a Asociației Filateliștilor din România și revista „Filatelia”.
Barbu colabora cu plăcere cu securitatea în orice polemică, ca agent de influență după ce absolvise în adolescență o școală de jandarmi, fiind un pamfletar redutabil, ceea ce i-a activat mulți dușmani.
I s-a făcut reclamă, c-ar fi fost antisemit. Era o acuzație falsă. Era prieten și cu Baranga și cu Pelz, doi foarte importanți scriitori evrei. A lansat mulți scriitori evrei, chiar fără să știe că sunt evrei, ca Iosif Naghiu și Leonida Teodorescu, de pildă, între mulți alții. Și „Luceafărul” și „Săptămâna” au fost reviste foarte vii, cam de scandal, scoase de colegii de redacție formate preponderent din zurbagii: Dinu Săraru la tinerețe, M. N. Rusu, la „Luceafărul”, Dan Mutașcu, Vadim, Ion Lotreanu, Alexandru Dan Popescu la „Săptămâna”.
Îi enerva pe adevărații comuniști internaționaliști mai ales datorită faptului că era în acte fiul muncitorului Barbu, iar în realitate fiul scriitorului legionar Crevedia. Avea oficial cea mai sănătoasă origine când, de fapt, ar fi trebuit să fie ucis de comuniști în închisorile politice din România, nu datorită lui, ci pentru meritele literare românești ale tatălui.
Generalul Rogojan l-a cunoscut mai bine pe Vadim, care l-a impresionat prin cultură și l-a contrariat prin ieșirile lui indisciplinat-incontrolabile, l-a dezamăgit prin nevoia lui de opulență locativă, l-a uimit prin rezistența la băutură (după două sticle de whisky, oricine-l vedea îl putea considera neînceput) și l-a iritat pentru faptul că, de câte ori intra în casă, venind din oraș, soția se repezea cu ligheanul cu apă, ca să-l spele pe picioare, încă din antreu aproape.
Aflăm că angajamentul pentru a colabora cu Securitatea al lui Vadim, ca și cel al Rodicăi Stănoiu, a fost plastografiat. Ale altora, au dispărut. Și-aici s-a relativizat totul, conform legii progresului. Generalul Vlad a intervenit pentru a nu se publica „Jurnalul” lui Caraion, dar n-a fost ascultat.
Consider că generalul Vlad a avut un rol covârșitor pentru ca generalul Rogojan să rămână cu un caracter frumos, nemodificat prea mult, față de cum i l-au format părinții în cei șapte ani de acasă. În acest fel, lectura acestei cărți reprezintă o desfătare pentru orice patriot român care, personal, n-a fost chinuit prea tare de Partidul Comunist sau de brațul său înarmat.
