Arme antiaeriene vechi își asumă o nouă misiune pe fondul războiului Rusiei din Ucraina
Artileria antiaeriană există încă din Primul Război Mondial, când mitralierele și tunurile erau folosite pentru a doborî „obiectele” zburătoare de pe cer. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, jumătate dintre bombardierele aliate doborâte deasupra Germaniei ar fi fost victime ale celebrului „flak” – o versiune prescurtată a unui cuvânt german pentru tunurile antiaeriene din anii 1930.
Cu toate acestea, până în anii 1950, apariția avioanelor cu reacție rapide, de mare altitudine, a făcut ca tunurile și mitralierele să fie mai puțin utile decât rachetele ghidate, care pot zbura cu Mach 4 și pot atinge altitudini de mii de metri.
Dar Rusia lovește acum orașele și centralele electrice ucrainene cu valuri de drone și rachete de croazieră, iar Ucraina își trimite dronele pentru a urmări tancurile și artileria rusească.
Folosirea unor rachete sol-aer mari și costisitoare cu rază lungă de acțiune, cunoscute sub numele de SAM, pentru a opri o dronă cu tehnologie redusă, cum ar fi un quadcopter, este însă ineficient și costisitor. Încrederea tot mai mare în rachetele și avioanele relativ lente, care zboară la joasă înălțime, a făcut din nou indispensabil flak-ul.
„Tunurile antiaeriene au fost subestimate, dar nu ar fi trebuit să fie niciodată neglijate”, a declarat pentru Insider Nick Reynolds, un expert în război terestru pentru Royal United Services Institute, un think tank britanic.
Reynolds este coautor al unui nou studiu RUSI privind războiul aerian deasupra Ucrainei, care a analizat de ce are nevoie Ucraina pentru a contracara masele de drone „kamikaze” Shahed-136 de fabricație iraniană folosite de Rusia.
Studiul îndeamnă țările occidentale să trimită Ucrainei mai multe tunuri antiaeriene autopropulsate, precum Gepard, de fabricație germană, și mai multe sisteme de apărare aeriană portabile cu rază scurtă de acțiune, precum rachetele Stinger, de fabricație americană.
„În general, sistemele de tunuri sunt preferate în locul rachetelor, atunci când este posibil, datorită costului mult mai mic per angajament și disponibilității mai mari a muniției în comparație cu SAM-urile și MANPADS-urile”, se arată în raportul RUSI.
Atât Rusia, cât și Ucraina folosesc tunuri antiaeriene S-60 de fabricație sovietică, care datează din anii 1940
Dar chiar și artileria antiaeriană de concepție sovietică mai recentă, cum ar fi ZSU-23-4 Shilka și 2S6 Tunguska, din perioada Războiului Rece, folosite de ambele părți, are o utilizare limitată împotriva dronelor.
„Din cauza dimensiunilor relativ mici, a formei, a zborului la altitudine joasă și a vitezei reduse, tunurile antiaeriene autopropulsate (SPAAG) sovietice și rusești moștenite, cum ar fi Shilka și Tunguska, se luptă, de asemenea, să doboare în mod fiabil Shahed-136”, se arată în raportul RUSI.
Studiul califică Gepard-ul german – un SPAAG cu două tunuri duble de 35 mm, folosit pentru prima dată în anii 1970 – drept „foarte eficient”.
Berlinul a promis 50 de Gepard-uri – dintre care unele au fost deja livrate – ca parte a unui arsenal de rachete și tunuri de apărare aeriană occidentale trimise în Ucraina. Unii experți au îndemnat, de asemenea, SUA să trimită M163 din anii 1960, un tun Vulcan de 20 de mm montat pe un transportor blindat de trupe M113, deși acesta nu are un radar de bord necesar pentru a detecta țintele.
Arme vechi, dileme noi
Studiul RUSI sugerează că Ucraina se confruntă cu o dilemă în materie de apărare aeriană.
SAM-urile de fabricație occidentală sunt eficiente împotriva avioanelor cu reacție și a rachetelor de croazieră rusești, dar Ucraina nu a primit suficiente rachete antiaeriene de rezervă pentru a susține rata actuală de tragere. MANPADS sunt bune la doborârea „dronelor kamikaze” și chiar a rachetelor de croazieră, dar raza lor scurtă de acțiune – împreună cu linia de front de 1.000 de mile a Ucrainei – înseamnă că ar fi nevoie de un număr mare pentru a proteja trupele de pe front și infrastructura din spate. Tunurile antiaeriene sunt economice împotriva dronelor, dar raza lor de acțiune este scurtă.
În cele din urmă, se arată în raport, Shahed-136 „este simplu și nu este deosebit de dificil de interceptat, dar majoritatea mijloacelor actuale de a face acest lucru sunt prea scumpe sau apelează la un număr inacceptabil de arme necesare pentru alte sarcini de apărare pentru a oferi o soluție adecvată pe termen mediu”.
Tunurile antiaeriene mai vechi oferă, de asemenea, un avantaj politic. Țările care sprijină Ucraina au fost reticente în a furniza unele arme de înaltă tehnologie, inclusiv avioane de luptă cu reacție și rachete cu rază lungă de acțiune care ar putea lovi adânc în interiorul Rusiei, de teamă să nu antagonizeze Moscova.
Dar antiracheta de modă veche este o alegere sigură, susține raportul RUSI: „Nici MANPADS sau SPAAG nu ar trebui să fie considerate sensibile din punct de vedere politic, deoarece acestea sunt în mod fundamental arme defensive necesare pentru a proteja infrastructura civilă, care nu au nevoie de cea mai recentă tehnologie de ultimă oră pentru a fi eficiente.”
Chiar dacă au fost desfășurate arme antiaeriene mai sofisticate, tunurile antiaeriene au rămas utile, chiar dacă în roluri mai limitate.
