Apariția Organizației Națiunilor Unite la 24 octombrie 1945
Organizația Națiunilor Unite s-a născut dintr-o necesitate percepută, ca mijloc de a arbitra mai bine conflictele internaționale și de a negocia pacea decât prevedea vechea Ligă a Națiunilor. Al Doilea Război Mondial, care se intensifica, a devenit adevăratul impuls pentru ca Statele Unite, Marea Britanie și Uniunea Sovietică să înceapă să formuleze Declarația originală a ONU, semnată de 26 de națiuni în ianuarie 1942, ca un act formal de opoziție față de Germania, Italia și Japonia, Puterile Axei.
Principiile Cartei O.N.U. au fost formulate pentru prima dată la Conferința de la San Francisco, care a avut loc la 25 aprilie 1945. Conferința a stabilit o structură pentru o nouă organizație internațională care urma să „salveze generațiile următoare de flagelul războiului… să reafirme credința în drepturile fundamentale ale omului… să stabilească condițiile în care se poate menține justiția și respectarea obligațiilor care decurg din tratate și din alte surse de drept internațional și să promoveze progresul social și standarde de viață mai bune într-o libertate mai mare”.
Alte două obiective importante descrise în Cartă au fost respectarea principiilor egalității în drepturi și autodeterminării tuturor popoarelor (care se adresau inițial națiunilor mai mici) și cooperarea internațională în rezolvarea problemelor economice, sociale, culturale și umanitare din întreaga lume.
Acum, că războiul se încheiase, negocierea și menținerea păcii era responsabilitatea practică a noului Consiliu de Securitate al ONU, alcătuit din Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Uniunea Sovietică și China. Fiecare dintre acestea avea drept de veto asupra celorlalți. Winston Churchill a cerut ca Națiunile Unite să își folosească carta în serviciul creării unei noi Europe unite – unite în opoziția față de expansiunea comunistă – la Est și la Vest. Având în vedere componența Consiliului de Securitate, acest lucru se va dovedi mai ușor de spus decât de făcut.
