Peste câteva zile i se făcea favoarea exceptională ca să asiste la experienţa preparării monedelor. Andronic avea o cameră secretă, fără ferestre, unde era un fel de maşinărie complicată, cu care pretindea el că fabrică bani.
Punea la topit vreo câţiva napoleoni de aur, împreună cu alt metal banal, stropind totul cu „apa de aur”. Spre surprinderea vizitatorului, ieşeau din maşină un număr dublu de monede de aur, noi nouţe.
– Poftim, poţi lua şi d-ta câteva… pe mine nu mă costă aproape nimic ! – spunea „boierul” Andronic noului său prieten, cu multă amabilitatate
Uimit, neştiind ce să creadă, vizitatorul pleca cu monedele în buzunar. Încerca să le plaseze, vedea că le primeşte oricine. Mai cerceta la vreun bijutier, acesta îi confirma că monedele sunt bune, din aur curat.
Încrederea prozelitului era complet câştigată şi el se simţea îndemnat să cumpere cel puţin o sticluţă de „apă de aur” cu care să facă singur încercări de fabricaţie.
Sticla se plătea foarte scump şi bineînţeles că ucenicul alchimistului român nu reuşea niciodată să prepare aur. Excrocii dădeau mereu vina pe victimă:
– Nu ştii să lucrezi. Noi cum reuşim? Nu faci cum trebuie…
Lumea povestea o anecdotă în legătură cu această afacere. Se spune că într’o zi Andronic l-a invitat pe un negustor din Podul Iloaiei să procedeze astfel:
– Vei lua părţi egale de pilitură de fier şi praf de pucioasă. Vei turna sticluţa cu „apă de aur” deasupra şi vei amesteca mereu, până se va preface totul în aur. E însă o condiţie principală: să nu fie nimeni de faţă şi să nu te gândeşti de loc la cuvântul „rinocer”…
Peste câteva zile Andronic s’a pomenit cu cinstitul negustor din Podul Iloaiei:
– Bine coane Andronic, m’am încuiat în pivniţă, ca să nu vie nimeni şi am tot amestecat, cum ai zis d-ta,’ de m’au trecut năduşelile… Dar cine te pusese să-mi spui ca să nu mă gândesc la cuvântul „rinocer”? Că mie nici prin gând nu mi-ar fi trecut. Şi acum vorba asta nu-mi mai iese din minte…
– Apoi de, ce să-ţi fac? Dacă nu ştii să te stăpâneşti ! – i-ar fi răspuns Andronic.
Unii înţelegeau în cele din urmă că excrocul îşi bate joc de dânşii. Dar cum să reclame poliţiei şi să se denunţe ei singuri ca falsificatori de aur sau de monede? Preferau să tacă.
Excrocheria cea mare
Dar excrocheria cea mare a lui Andronic era alta şi a repetat-o de mai multe ori. Victima era convinsă să-şi vândă o casă sau moşia, spre a avea bani mulţi de aur, a căror cantitate să fie apoi dublată.
